C U V Â N T
la Duminica a VIII-a după Paşti: Pogorârea Sfântului Duh
(Duminica Mare a
Rusaliilor sau Cincizecimiea)
Ap. Fapte II, 1-11; Ev. Ioan VII, 37-53; VIII,
12
SF. DUHUL ÎN CONCEPŢIA SFINŢILOR PĂRINŢI ŞI SCRIITORI
BISERICEŞTI
Motto: «Doamne, cela ce pe Prea Sfântul Tau Duh l-ai trimis Apostolilor Tai, pe
Acela, Bunule, nu-l lua acuma dela noi, ci înnoieste-L pe El întru noi, cei ce
ne rugam Tie.» (Troparul zilei).
Rusaliile, cunoscute și drept Pogorârea Sfântului Duh, reprezintă
sărbătoarea creștină închinată coborârii Sfântului Duh asupra ucenicilor Mântuitorului Hristos, la 50 de zile
după Învierea Sa. De aceea
sărbătoarea creștină mai poartă denumirea de Cinzecime.
Această sărbătoare este actul de trecere a lucrării mântuitoare de la
Mântuitorul Hristos la oameni. Astfel,
Duhul Sfânt coboară în chipul limbilor de foc peste apostoli, peste fiecare în
mod distinct ( Fapte2, 1, 3, 4), precum şi peste cei care, ascultând predica
apostolilor, s-au botezat (Fapte 2, 37, 38), dând naştere Bisericii.
În ziua de Rusalii a fiecărui an, Sfântul Duh se pogoară
la rugăciunea sfinţilor slujitori, din nou în mijlocul credincioşilor adunaţi
în biserici, ca odinioară Apostolii în foişorul Cinei. De aceea se împart
astăzi în biserici ramuri verzi de nuc sau tei, care amintesc de limbile de foc
coborâte odinioară peste Apostoli. Creştinii au datoria sfântă de a ajuta
sămânţa sădită de Duhul Sfânt să rodească florile harului, adică virtuţile
creştine, prin rugăciune fierbinte, prin împărtăşirea mai deasă cu Trupul şi
Sângele Domnului, prin voinţa de a face binele şi de a se feri de rău, prin
curăţenia morală a vieţii şi, mai ales, prin iubirea faţă de Dumnezeu şi de
semeni. Alungând din suflete rura, minciuna şi dezbinarea, ei trebuie să se
poarte ca adevăraţi urmaşi ai lui Hristos şi purtători ai Duhului.
Sfântul Duh este Domnul de viaţă făcătorul în sensul că
el este cel care dă viaţă Bisericii lui Hristos, care-i împrumută chipul. Acest
lucru se vede şi din rodul Sfântului Duh care este mântuirea. Pogorârea
Sfântului Duh n-a încetat odată cu ziua Cinzecimii, ci se prelungeşte necontenit
prin lucrarea Bisericii. Toţi cei care hulesc împotriva Sfântului Duhului, care este Dumnezeu, sunt cei care nu cred în
lucrarea lui Dumnezeu şi care au fost combătuţi de Sinoadele ecumenice şi de
Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
La Sinodul I Ecumenic (325) a fost inclus în Simbol de
credinţă şi crezul în Sfântul Duh, deşi precizările referitoare la problema
celei de a III-a persoane a Sfintei Treimi s-au făcut abia la al II-lea Sinod
Ecumenic (381), când a fost combătută erezia „pnevmatomahilor”, „a
luptătorilor împotriva Duhului”, a cărui origine se află în învăţătura lui
Arie care nega dumnezeirea Fiului. Arie afirma că numai Tatăl este fiinţă fără
început şi cu totul transcedentală, restul, inclusiv Fiul şi Sf. Duh, fiind
creaturi ale Lui. Macedonie învăta că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci
că Duhul Sfânt îi este inferior Tatălui si Fiului. Sinodul a condamnat această învătătură si a formulat învătătura despre
Sfânta Treime. „De omul eretic,
după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a
abătut şi, căzând în păcat, se osândeşte singur” (Tit 3, 10).
Unul dintre
primii Sfinţi Părinţi care a susţinut în mod elaborat faptul că Sf. Duh este
Dumnezeu a fost însuşi Sf. Vasile cel Mare. Pentru că a utilizat în cadrul
unei slujbe formula doxologică „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”
(la sărbătoarea Sf. Evpsihi, 7 septembrie 374), prin care Sfântul Duh este pus
pe aceiaşi treaptă cu Fiul şi cu Tatăl, Sf. Vasile cel Mare a trebuit să dea
explicaţii scriind, astfel, lucrarea „Despre Sfântul Duh”. Cei care negau
egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul, pierduseră din vedere faptul că,
trimiţându-şi ucenicii la propovăduire, Mântuitoul Hristos le-a dat porunca de
a boteza omenirea „În numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19). Deşi a trecut la Domnul la 1
ianuarie 379, fără a vedea triumful dreptei credinţe împotriva ereticilor, care
s-a înfăptuit la Sinodul al II-lea Ecumenic, celebra lucrare a Sf. Vasile cel Mare, „Despre Duhul Sfânt“,
a fost folosită la Sinod pentru a-i combate pe eretici. La urechile Sf. Atanasie cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz ar fi ajuns
zvonul că, pe când învăţătura Sf. Vasile cel Mare despre Tatăl şi Fiul este
corectă, şovăie în privinţa
recunoaşterii dumnezeirii Sf. Duh. Ce se întâmplase? De fapt, Sf. Vasile nu-I
atribuie Sf. Duh atributul de Dumnezeu pentru a menţine
dialogul cu adversarii lui. Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, PSB, vol. 12, 1988, p. 41-42), numindu-i “apostaţi” pe cei care neagă Duhul Sfânt.
Astfel, el dă următoarele asigurări: “Asigur
pe oricare om care mărturiseşte pe Hristos, însă tăgăduieşte pe Dumnezeu, că
Hristos nu-I ca folosi la nimic; (asigur) pe cel care invocă pe Dumnezeu, iar
pe Fiul îl tăgăduieşte, că zadarnică este credinţa lui; (asigur) pe cel care
lasă la o parte pe Duhul, că va fi zadarnică credinţa lui în Tatăl şi în Fiul
şi că nu poate s-o aibă pe aceasta dacă lipseşte (credinţa) în Duhul. Pentru că
cel care nu crede în Fiul nu crede nici în tatăl. Pentru că nu poate să spună (cineva)că Iisus este Domnul, decât în
Duhul Sfânt (I Cor. XII, 3)”.
La rândul său, Sf.
Atanasie cel Mare consideră hula împotriva Duhului Sfânt drept necredinţă în
lucrarea lui Dumnezeu. Necredinţa în lucrarea
lui Dumnezeu înseamnă a atribui totul forţelor naturii. Pe acestea, oamenii
le-au personificat adeseori crezând în zei, sau, cum considerau unii iudei, în
puterea lui Beelzebul care „huleau
împotriva Duhului Său, zicând că Cel ce face acestea nu este Dumnezeu, ci
Beelzebul”. „Într-o astfel de
necredinţă – afirmă Sf. Atanasie cel Mare (Epistola a doua către acelaşi episcop Serapion, împotriva celor care
declară pe Fiul creatură, PSB, vol. 16, 1988, p. 100) – erau căzuţi iudeii de atunci şi, dintre
iudei, mai ales fariseii. Căci Mântuitorul arătând faptele Tatălui (fiindcă
scula morţi, dăruia orbilor vedere, făcea pe ologi să umble, deschidea auzul
surzilor, făcea pe muţi să vorbească şi supunea zidirea poruncind vântului şi
umblând pe mare), mulţimile se uimeau şi slăveau pe Dumnezeu, dar fariseii
zieau că aceste fapte sunt ale lui Beelzebul; şi nu se ruşinau, nebunii, să
pună pe seama diavolului puterea lui Dumnezeu”. Sf. Atanasie face trimitere
la textul din Marcu 3, 29-30 în care se reliefează hula de neiertat a
fariseilor: „Iar cel ce va huli împotriva
Duhului Sâfnt nu are iertare, ci este vinovat de osânda veşnică. Pentru că
ziceau: Are (Mântuitorul Hristos – n.n.) duh necurat!”. De altfel, Mântuitorul
Hristos spune: „oricăruia care ar grăi împotriva Duhului Sfânt, nu i se va
ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12, 32).
Sf. Ioan
Damaschin afirmă faptul că Sfântul Duh este Domnul de Viaţă Făcătorul (în Dogmatica, Apologeticum, 2004, p. 22). Purcederea Sfântului Duh din
fiinţa Tatălui (cf. Ibidem, p. 22) “este alt
mod de existenţă necuprins de minte şi necunoscut ca şi naşterea Fiului” (Ibidem,
p. 21). Sf. Ioan Damaschin spune că “Naşterea
Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane” (Ibidem,
p. 23). Pogorârea se poate explica prin efecte sale. Astfel,
observăm că Sf. Duh se pogoară din Cer peste lume, iar efectul lucrării sale
este pre-facerea: “Cuvântul
(Mântuitorul Hristos – n.n.) s-a făcut fără schimbare trup din Duhul cel Sfânt
şi din Maria Sfânta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu … în chipul celei
dintâi faceri a lui Adam”, spune acelaşi Sf. Părinte (Ibidem,
p. 82). De Buna-Vestire, îngerul Gavriil i-a spus Fecioare Maria:
„Duhul cel Sfânt se va pogorî peste tine
şi puterea celui prea înalt te va umbri. Pentru aceea şi Sfântul născut din
tine se va numi Fiul lui Dumnezeu” (Luca
I, 35.). De asemenea, Sf. Ioan Damaschin arată că: “Dar după ce a fost botezat şi după ce Duhul
cel Sfânt s-a arătat oamenilor, pogorându-se peste El în chip de porumbel (Matei III,
16; Marcu I, 10; Luca III, 22; Ioan I, 32), de atunci s-a propovăduit cultul şi viaţa cea duhovnicească
şi împărăţia cerurilor” (Ibidem, p. 174). Însă,
cea mai elocventă interpretare a ideii de prefacere care rezultat al pogorârii
Sfântului Duh se produce în cadrul Sfintei Euharistii. Fără a pogorî din Cer
trupul înălţat al Mântuitorului nostru Iisus Hristos - spune Sf. Ioan Damaschinul -, “pâinea punerii
înainte, vinul şi apa, prin invocarea şi pogorîrea Sfântului Duh se prefac în
chip supranatural în trupul şi sângele lui Hristos şi nu sunt doi, ci unul şi
acelaşi” (Ibidem, p. 145).
Din
această cauză, pentru că este “de viaţă făcătorul” (cum afirmăm în Simbolul de credinţă), Îl numim pe
Sf.Duh “Sfinte fără de moarte”. Interpretând ceea ce
Sfinţii Serafimi spuneau în cântarea Trisanghion, Sf. Ioan Damaschinul spune: „Noi raportăm cuvintele „Sfinte
Dumnezeule" la Tatăl şi prin aceasta nu dăm numai Lui numele Dumnezeirii,
deoarece ştim că este Dumnezeu şi Fiul şi Sfântul Duh. Cuvintele „Sfinte tare" le raportăm la Fiul, dar nu lipsim pe Tatăl şi
pe Sfântul Duh de putere. Iar cuvintele „Sfinte fără de moarte" le
raportăm la Duhul Sfînt, fără ca să punem în afară de nemurire pe Tatăl şi pe
Fiul, ci raportăm în chip simplu şi absolute toate numirile dumnezeieşti la
fiecare dintre ipostase” (Ibidem, p. 96). Mântuitorul Hristos
ne-a înfiat prin Duhul Sfânt. „Dacă
cineva nu are Duhul lui Hristos, spune dumnezeiescul apostol, acela nu este al
lui” (Romani VIII, 9.). Mărturisim că s-a făcut cunoscut şi se dă nouă prin
Fiul. „A suflat, spune Sf. Scriptură, şi a zis ucenicilor săi: Luaţi Duh Sfint” (Ioan XX, 22), spune Sf. Ioan Damaschinul (Ibidem, p. 26).
Sf. Ciprian al
Cartaginei si Eusebiu de Cezareea considera ca Sfantul Duh este chipul
Bisericii. Sf. Ciprian al Cartaginei (Despre Unitatea Bisericii Ecumenice, PSB, vol 3 (Apologeţi de limbă
greacă) p.440) spune: “De aceea Duhul Sfânt a venit în chip de
porumbel (Mt 3, 16, Mc. 1, 10 etc): pasăre
simplă şi plăcută, fără fiere amară, fără muşcături sălbatice, fără violenţă,
fără să sfâşie cu unghiile, apropiată de oameni: soţ şi soţie în acelaşi cuib,
îşi clocesc puii împreună, zboară împreună, trăiesc în pace giugiulindu-se şi
fiind strâns legaţi unul de altul. Această simplitate trebuie să fie cunoscută
şi în Biserică, această unire trebuie să existe, adică dragostea frăţească să
fie ca a porumbeilor, prin blândeţe şi încredere, oamenii să fie la fel ca
mieii şi oile”. Eusebiu de Cezareea consideră că “numai datorită unei puteri cereşti şi unui
ajutor de sus a putut străluci asemeni razelor soarelui în toată lumea
învăţătura mântuirii” (în Istoria
bisericească, PSB, p. 69).
Cel care spune că
pogorârea Sf. Duh este ziua de naştere a Bisericii creştine este Sf. Ioan Gură
de Aur. "Binecuvântat
eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înţelepţi pe pescari ai arătat,
trimiţându-le lor Duhul Sfânt; şi printr-înşii lumea ai vânat, iubitorule de
oameni, mărire Ţie!". Aşa glăsuieşte troparul acestui mare praznic al
Bisericii noastre, de fapt ziua de naştere a Bisericii creştine, întrucât în
această zi a luat fiinţă în chip văzut această instituţie divino-umană,
întemeiată în chip nevăzut, o dată cu jertfa Mântuitorului pe cruce. Cel dintâi
semn al acestei îmbelşugate revărsări, peste Sfinţii Apostoli, a darurilor
cerului a fost acela al grăirii în limbi, întrucât mulţimea evreilor - venită
la Ierusalim pentru sărbătoarea Cinzecimii - se mira auzindu-i vorbind fiecăruia
pe limba sa (F.A. 2, 7-11). Nedumerirea lor a fost risipită de Sfântul
Pavel, cel mai în vârsta dintre Apostoli, care a rostit o cuvântare, vorbind despre
Iisus celor ce nu auziseră încă de Domnul (F.A. 2, 14-40). În urma
acestei cuvântari înflăcărate s-au convertit la credinţa creştină şi s-au
botezat cam la 3000 de suflete care, adăugându-se Ucenicilor şi celor dintâi
următori ai lui Hristos, au alcatuit, prima Biserica crestina la Ierusalim,
numita si Maica tuturor Bisericilor. De aceea Duminica Pogorârii Sfântului Duh
este socotita ziua întemeierii Bisericii vazute, sau mai bine zis a botezului
ei direct cu Sfântul Duh, revarsat de sus sub forma limbilor de foc.
Sf. Ioan Gură de Aur
(“Predici la duminici şi sărbători”, Cuvânt la Duminica cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului
Duh) ne spune că „Duhul Sfânt însă de aceea a venit în chip de limbi, ca să amintească de o întâmplare de
demult a vechiului testament. Adică, când odinioară, oamenii, umflaţi de
mândrie, voiau să zidească un turn, care să ajungă până la cer, a despărţit
Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a popoarelor. Acum
din contra s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea
dezbinată întru sine iarăşi să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la
împărăţia lui Dumnezeu, la credinţă şi la dragoste. Cu aceasta s-a săvârşit
ceva neobişnuit şi nou. Oarecând limbile au dezbinat lumea şi au sfărâmat
unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăşi au adus unirea în
lume şi cei dezbinaţi iarăşi s-au legat unii cu alţii”.
Sf. Grigorie
Teologul, Sf. Simion Noul Teolog şi sf. Irineu de Lyon vorbesc despre roadele
Sfântului Duh. Duhul Sfânt are nesfârşite lucrări. «Eu sunt cuprins de spaimă - zice
Sf. Grigorie Teologul - când mă gândesc
la bogăţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos. Duhul înfierii. El
ne reface în Botez şi în înviere. El suflă unde vrea, El e izvorul luminii şi
al vieţii. El face din mine o Biserică. El mă îndumnezeieşte, El mă
desăvârşeşte. El premerge Botezul şi El este cerut după Botez. Tot ce face
Dumnezeu, El face. El Se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile.
El face predicatori, păstori, dascăli”
Lucrarea prin care Duhul Sfânt ne uneste cu Hristos şi
lucrează in noi, împreuna cu noi, la mântuirea noastră se numeşte harul
dumnezeiesc. Harul este cel care pune începutul mântuirii în om. Lucrarea
aceasta numită har, este comună tuturor celor trei persoane dumnezeiesti. Dar,
întrucât Duhul e Cel care leagă harul de noi, se numeşte, cu deosebire, harul
Duhului. Dacă mântuirea şi sfinţirea omului înseamna unirea lui cu Dumnezeu
prin har, se înţelege că pierderea harului înseamnă pierderea mantuirii. Deşi
harul e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastră, totuşi el nu ne poate
mântui singur. Noi nu suntem nişte buşteni, sau nişte pietre cu care Dumnezeu
face ce voieste. Aceasta e o învăţătură a calvinilor numită predestinaţie. „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Tim. 2, 4). Dar
harul nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea sa-l primească şi să conlucreze
cu el, sau sa-l respingă.
Hristos e uşa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne
deschide aceasta uşă. Duhul ne descuie „uşa"
- Hristos (Ioan 10, 9) şi calea spre Hristos, pentru că descuie mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu, cum zice Sf.
Simion Noul Teolog: «Şi ce altceva este
cheia cunoştinţei, dacă nu harul Prea Sfântului Duh, care se dă prin mijlocirea
credinţei? Acest har deschide
mintea noastră încuiată şi întunecată şi pricinuieşte în ea cu adevărat
cunoştinţa prin luminarea dumnezeiască Cheia uşii e Duhul Sfânt... şi casa e Tatăl.. Uşa este Fiul, precum
însuşi zice: „Eu sunt uşa" (Ioan 10, 9). Luaţi seama deci: dacă cheia nu
deschide, uşa nu se deschide. Şi dacă uşa nu se deschide, nu intră nimeni în
casa Tatălui, cum zice Hristos Însuşi: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin
Mine” (Cuvantul 59). Iar Sf. Irineu zice că “Duhul pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce
la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţa veşnica” (Sf. Irineu,
Contra ereziilor).
Pr. Dr. Bogdan-Aurel
TELEANU,
Biserica Sf. Pantelimon
din Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu