DISPREŢUL FAŢĂ DE BISERICĂ, SIMPTOM AL UNEI CIVILIZAŢII DECADENTE

C U V Â N T
la Duminica a IV-a după Rusalii
(a Sf. Parinti de la Sinodul IV Ecumenic, Vindecarea slugii sutaşului)
Ap. Romani 6, 18-23; Ev. Matei VIII, 5-13

DISPREŢUL FAŢĂ DE BISERICĂ, SIMPTOM AL UNEI CIVILIZAŢII DECADENTE

Motto: «Izbăvindu-vă de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii...» (Ap. Romani, 6, 18).

SEMINŢELE DE ADEVĂR. Admiraţia Mântuitorului nostru Hristos faţă de credinţa sutaşului roman şi păgân din Capernaum, care îi ceruse să vindece de la distanţă, doar prin cuvânt, una din slugile sale, devine explicabilă prin prisma teoriei creştine a “seminţelor de adevăr ale Cuvântului lui Dumnezeu” (semina verbi – lat., ho spermatikos theios logos – gr.), dezvoltată de Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful: „Oricine (fie că este creştin, sau nu – n.n.), graţie seminţelor de adevăr înnăscute şi inerente lor, poate să întrevadă realitatea, dar doar în mod indistinctiv (cf. II Apologia, XIII, 3,5). Această concepţie o regăsim şi cuvintele pauline următoare: “Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va defiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca printr-o oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (I Cor. 13; 9-12). Adevărul nu depinde de oameni, ci oamenii depind de adevăr, aşa cum „nici Dumnezeu nu depinde de lucrurile create, ci lucrurile create depind de Dumnezeu” (cf. Sf. Irineu de Lion, Contra le eresie, Editore E. Bellini-G. Maschio, Jacca Book, Milano, 1997, p. 183).

NOSTALGIA PARADISULUI. Intuiţia sutaşului este impresionantă! Credinţa sa se bazează pe ceea ce Nichifor Crainic numea “nostalgia paradisului”. Cuvintele româneşti dor sau doină, cred că, reprezintă cel mai bine această starea de nostalgie. Nostalgia paradisului, un fel de deja-vu proustian, îndeamnă la introspecţii intuitive în interiorul propriei fiinţe de unde, prin descoperirea armoniei din lucruri, a raţiunilor divine ce persistă în constituţia întregului cosmos în ciuda păcatului originar, cei mai sensibili dintre oameni recunosc existenţa unui Creator. "Cu alte cuvinte, nu cu ajutorul inteligenţei, care ar fi modelată de categorii pragmatice, sau cu concursul intelectului discursiv din a cărui funcţionare iau naştere adevărurile ştiinţei, vom putea pătrunde în esenţa conştiinţei şi fiinţei umane, ci numai graţie unei operaţii speciale, adaptată "datelor imediate ale conştiinţei", intuiţia" (Ernest Stere, Artă şi filosofie, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p.83).

Însă, numai simpla observare a raţiunilor divine din lucruri, fără o desăvârşire a acestei stări este insuficientă: “Raţiunea ipostatică a lui Dumnezeu e prezentă prin raţiunea ei în toate şi ne conduce pe noi prin raţiunea noastră cunoscătoare, dar şi prin raţiunea fiinţei noastre şi a tuturor lucrurilor, spre Dumnzeu...Propriu minţii şi raţiunii e Dumnezeu. Pentru El sunt făcute acestea. Pe El Îl caută ele şi în mediul creaţiunii. Până când nu sunt unite cu El şi nu-L cunosc pe El deplin prin împărtăşirea de El, sunt nemulţumite, pentru că se ocupă cu ceva ce e mai prejos de dorinţa lor. În felul acesta mintea noastră este în potenţă deiformă, adică se doreşte umplută de Dumnezeu” (pr. Dumitru Stăniloaie - notă la un text din Ambigua, PSB, p. 79).

CULTIVAREA SENTIMENTULUI VALORII. Intuiţia sutaşului demonstrează faptul că acesta era o persoană lipsită de prejudecăţi, ceea ce în limbajul timpului nostru s-ar traduce ca fiind o persoană deschisă (“open mind”). Starea de “deschidere” a cugetului său se datorează procesului de conştientizare a valorilor prin regăsirea şi identificarea sinelui în acestea. Conform gândirii heideggeriene, propriu fiinţei (“Dasein-ului”, cum o numea el) trebuie să-i fie acel "Lichtung" (Nicolai Hartmann, Vechea şi noua ontologie şi alte scrieri filosofice, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p. 294) ce desemnează "starea-de-deschidere", sinonimă întrucâtva cu adevărul, conceput de acelaşi autor (pe linia lui Aristotel) ca fiind "starea-de-neascundere" (Walter Biemele, Haeidegger şi Fenomenologia în colecţia Maeştrii spirituali, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 35). Ca punct de pornire al acestei analize considerăm potrivită opinia lui Nicolai Hartmann (1882-1950), sistematizată în expresia “îngustime a conştiinţei valorii” şi în conceptul complementar acesteia “fluctuaţia privirii valorice” (Nicolai Hartmann, Ibidem, p. 109). Conform acestor teorii, umanitatea nu poate avea acces dintr-odată şi integral în câmpul valorilor, ci doar printr-o maturizare de ordin sentimental: “…orice percepere a valorii (Wettfuhlen) este după conţinut limitată; căci nu toate valorile se pot sesiza concomitent, ele fiind recunoscute numai în măsura maturizării sentimentului valorii, în dependenţă de configuraţiile istorice în continuă schimbare a vieţii …nici o conştiinţă a valorii nu recuză vreo valoare pe care în genere o sesizează, dar ea cuprinde valori numai după legile deschiderii de sine ce îi este proprie…În orice timp însă, conştiinţa se află în legătură numai cu o parte a lumii valorilor. Şi această parte este în orice timp o alta. Valorile ca atare rămân însă nemişcate” (Nicolai Hartmann, Ibidem, p. 104; 110). Cu alte cuvinte, măsura maturizării sentimentului valorii este dată de gradul de civilizaţie al omului. Această idée este întărită şi de observaţia lui Malroux care este de părere că “civilizaţia nu-i deloc fenomen social, ci psihologic; şi doar una singură este autentică: cea a sentimentelor…Fiecare civilizaţie modelează o sensibilitate” (Andre Malraux, Ispita Occidentului, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 1998, p. 15, 17)

CULTUL ESTE UN ARHETIP AL CIVILIZAŢIEI, OPUS STĂRII DE BARBARIE ŞI PRIMITIVITATE. Fiinţa umană este una în devenire, care se dezvoltă sub toate aspectele, inclusiv din punct de vedere al gradului de civilizaţie, datorită dorinţei sale de desăvârşire. Printre sentimentele care influenţează gradul de civilizaţie se numără şi sentimentul religios, datorat virtuţii credinţei. Determinanta civilizatoare a credinţei se poate observa, spre exemplu, dintr-o lucrare dedicată culturilor indigene din America, în care dominicanul Bartolomeu de Las Casas afirma următoarele: “Cu cât erau mai civilizaţi (nn. – popoarele indigene), cu atât ridicau temple mai bogate, mai frumoase şi mai somptuase” (Carmen Bernand & Serge Gruzinski, idem, p. 45). De altfel, se ştie că religia a influenţat, prin cult şi doctrină, atât cultura, cât şi civilizaţia: “Civilizaţia şi cultura sunt născute din nostalgia paradisului pierdut şi tind spre un paradis viitor. D-l Nichifor Crainic tâlcuieşte astfel sensul şi originea culturii şi civilizaţiei: “Civilizaţia îşi are impulsul primar în memoria paradisului terestru; cultura îşi are impulsul primar în aspiraţia către paradisul ceresc” (Constantin C., Pavel, Tragedia omului în cultura modenă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 54).

Bunătatea sutaşului, care s-a apropiat din altruism de Mântuitorul Hristos, este semn al gradului înalt de civilizaţie care se pregătea să apară în lume: civilizaţia creştină. Din acel moment, decăderea Bisericii nu se mai putea produce decât prin dispreţul faţă de valorile civilizaţiei creştine, aşa cum s-a produs datorită Iluminismului în sec. al XVIII-lea. al cărui scop a fost să pună raţiunea în centrul tuturor lucrurilor şi să ,,lumineze” naţiunea prin educaţie şi cultură, dar mai puţin prin sentiment. Tocqueville, zugrăvind decăderea Bisericii franceze la mijlocul secolului al XVIII-lea şi modul cum dispreţul faţă de religie a devenit în acea vreme printre francezi un fenomen general şi dominant, spunea: “Oamenii care mai ţineau încă la vechea credinţă se temeau că sunt singurii care i-au rămas fideli şi, pentru că se temeau mai mult de izolare decât de eroare, s-au asociat masei, fără a gândi la fel ca aceasta”.

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 5 IULIE 2009)