marți, 16 martie 2010

CEA MAI IMPORTANTĂ VOCAŢIE A OMULUI: MÂNTUIREA

C U V Â N T
Dumnica a V-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)
(Cuv. Iacob, Episcopul şi Mărturisitorul, Sfinţii Toma şi Serapion
Ioan Casian Romanul şi Gherman din Dobrogea, Cuv. Vasile Mărturisitorul şi Sf. Sfinţit Mucenic Nestor
Ap. Evrei 9, 11-14 (al Cuvioasei); Galateni 3, 23-29; Marcu 10, 32-45 (a Cuvioasei); Luca 7, 36-50, glas 8, voscr. 8

CEA MAI IMPORTANTĂ VOCAŢIE A OMULUI:
MÂNTUIREA

Motto: "Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Mc. 10, 45)
AMBIŢIA DOMINĂRII, PĂCAT AL DEZBINĂRII. Ambiţia de stăpânire este o trăsătură diabolică, întrucât cei dominaţi de acest păcat se manifestă într-un mod provocator cu scopul de a înrobi pe cei care le cad victimă, fenomen întâlnit în toate segmentele sociale, începând de la oamenii puternici ai vremii până la femeile cu moravuri uşoare. Prima Evanghelie îi arată pe doi dintre Apostoli, Iacob şi Ioan, care, parcă neînţelegînd cuvintele de pînă atunci ale lui Hristos ori uitînd cu totul de vocaţia mântuiririi, Îi cer nici mai mult nici mai puţin decît onoruri. De fapt, aceşti luceferi ai viciului, aşa cum aveau tendinţa să devină fiii lui Zevedeu sau precum a fost în prima sa parte a vieţii Maria Egipteanca, nu sunt decât nişte parveniţi căpătuiţi în lumea aceasta datorită unui geniu al răului, descris astfel de poetul Cincinat Pavelescu (1872-1934): “Proteu ascuns şi nestatornic, dar lacom de-a-nghiţi întruna,/Ţin toată lumea-ngenuncheată sub gestul meu poruncitor”.

Ori, din viaţa acestei sfinte observăm că cei ce se lasă dominaţi de aceste năravuri lumeşti nu au acces la Dumnezeu: “Într-o zi Maria Egipteanca a întâlnit un grup de bărbaţi care vroiau să călătorească pe mare, spre Ierusalim, ca să se închine Sfintei Cruci. Maria a mers cu ei în această călătorie, seducându-i pe rând de dragul distracţiei. Dar când grupul a ajuns la Ierusalim şi au mers la biserică, Maria a fost oprită să intre în aceasta de o forţă nevăzută. După trei încercări nereuşite, ea a rămas afară, în curtea bisericii, unde a văzut o icoană a Maici Domnului. A început să plângă şi să se roage din toate puterile către Maica Domnului ca să îi dea voie să vadă Sfânta Cruce; după aceea, a promis ea, va renunţa la dorinţele lumeşti şi va merge oriunde îi va spune Maica Domnului”.

Ispita ambiţiei de stăpânire, căruia îi pot cădea victimă toţi membrii bisericii, de la vlădică până la opincă, periclitează grav duhul de comuniune şi unitatea bisericească. Pentru a ne face o idée despre cât de grav este acest păcat ce-i determină pe unii să ţină morţiş să fie cei dintâi în Biserică, iar pe alţii să se separe de Biserică, facem precizarea că ambiţia şi dorinţa de stăpânire sunt principalele cauze care conduc la apariţia sectelor. De aceea, Mântuitorul Hristos, cunoscând consecinţele schismatice şi sectare ale ambiţiei de stăpânire, îi ceartă pe fiii lui Zevedeu, arătându-le că „cel ce va vrea să fie întâiul, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44).

SĂ URMĂM CU STATORNICIE CALEA MÂNTUIRII! O trăsătură caracteristică a oamenilor dornici de stăpânire, chiar şi a celor mai credincioşi, este nestatornicia. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după cum spune G. K. Chesterton, virtutea credinţei oferă o perspectivă atât de amplă şi de vastă încât necesită timp şi, cel mai important, multă determinare pentru a fi pusă în acţiune: “Faptul că toate drumurile duc la Roma este unul din motivele pentru care mulţi nu ajung niciodată” (“Ortodossia”, Editrice Piemme, 1999, p. 103). Sursa acestei nesatatornicii este patima patimilor ce omoară deopotrivă sufletul şi mintea omului, denumită de Sfinţii Părinţi „akedia”. Paralizându-i toate funcţiile sufleteşti, akedia dă omului falsa impresie de insatisfacţie în orice domeniu, motiv pentru care acesta „face de toate şi nimic”, cum spune o zicală. Căci ce altceva este desfânata dacă nu o femeie nestatornică? Şi, oare, nu este destul de elocventă zicala „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”, înţelegând prin cei din urmă pe oamenii nestatornici?
Prin această patimă diavolul pune stăpânire pe toate funcţiile sufletului, transformând omul într-un instrument diavolesc prin intermediul căruia îşi exercită influenţa dominatoare în lume. Datorită acestei patimi, omul nu mai este decât o păpuşă în mâinile unui păpuşar care îi deturnează scopul pe care Mântuitorul Hristos i l-a insuflat: MÂNTUIREA. Omul crede că stăpâneşte, când de fapt este stăpânit; crede că domină, când de fapt este dominat. De aceea, considerăm că mântuirea este cea mai importantă vocaţie a omului - pe care diavolul încearcă să o înăbuşe cu patimi şi ispite care mai de care mai sofisticate – se cultivă prin statornicie. În acest sens, Sf. Ap. Pavel i-a îndemnat pe coloseni „rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o“. (Coloseni 1, 23).

PUTEREA CONVERTIRII. Pe omul nestatornic nu pui nădejde întrucât e foarte schimbător. Ţinând cont de acest defect uman, cine s-ar căsători cu un/o desfânat/ă, precum a fost Maria Egipteanca? Din această cauză părintele Arsenie Boca spune: “Darul iertării păcatelor este mai mare decât darul minunilor. (…) Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoţilor, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuieşte. (…) Oamenii umblă după făcătorii de minuni, fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e învierea vieţii tale… înnoirea vieţii tale” (Despre durerile oamenilor. Prăpădul adus de patimi, vol. 3, Editura “Credinţa strămoşească”, 2005, p. 42).

Întrucât este puţin probabil ca cineva să se îndrepte într-un interval scurt de timp, spre exemplu Mariei Egipteanca fiindu-i necesari şaptesprezece ani ca să epuizeze reziduurile păcatului desfrînării, Biserica a rânduit perioade lungi de pocăinţă în decursul unui an sub forma posturilor de mai multe zile, aşa cum este Postul Mare din care ne-au mai rămas doar două săptămâni. Lui Dumnezeu îi este suficient doar un strop de pocăinţă care să izvorască din credinţa noastră sinceră în El pentru a se uni imediat cu noi, oricât de păcătoşi am fi. Este elocvent în acest sens faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur compară neamul omenesc cu o desfrânată de care se îndrăgosteşte un prinţ, în persoana Mântuitorului nostru Hristos. De aceea, aşa cum ne îndeamnă Eftimie Zigaben, asemenea femeii păcătoase care a uns picioare Lui în casa fariseului Simon, să ne pocăim astfel: „Fie ca şi sufletul meu cel iubitor de dezmierdări, să se pocăiască, şi cu lacrimi să se spele de putoarea mocirlei păcatului şi să aducă lui Dumnezeu mireasmă a mirului faptei bune” (Eftimie Zigaben, Tâlcuire la Evaghelia după Luca, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006).

Dumnezeu, în repetate rânduri, a dat dovada de răbdare. Şi din desfrânată face o fecioară. ”În ziua când era să moară/Atuncea s-a împărtăşit/Şi pentru asta pe Zosima/Mai înainte l-a vestit”. (Sfântul Ioan Iacob, “Savarsirea Cuvioasei Maria Egipteanca”). În arborele genealogic al Mântuitorului, vedem că una din strămoaşele Sale a fost Rahav desfrânata, devenită dintr-o păgână o fiică a lui Israel, înscriindu-se chiar în arborele genealogic al lui Iosif, logodnicul Mariei (Matei 1, 5). Despre aceasta, Sf. Ap. Pavel spune: “Prin credinţă Rahab desfrânata n-a pierit laolaltă cu cei nesupuşi, fiindcă cu pace primise iscoadele” (Evrei 11, 31), înţelegând prin credinţă „fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1).
Postmotto: "Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!" (Lc. 7, 50).

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 21 martie 2010)

Niciun comentariu: