miercuri, 11 februarie 2009

VREDNICIA SLUJITORILOR BISERICEŞTI FACE TRANSPARENTĂ SLAVA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU

C U V Â N T
la Duminica lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi)
Aflarea moaşelor Sfinţilor Mucenici din Evghenia, Cuvioşii Atanasie, Talasie şi Limneu (Ap. I Cor. 8, 8-13, Ev. Mt. 25, 31- 46)
VREDNICIA SLUJITORILOR BISERICEŞTI FACE TRANSPARENTĂ SLAVA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU

„Păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos” (I Cor. 8, 12).
Fraţi creştini,
Sfânta Scriptură consideră „vrednicia înaintea lui Dumnezeu” („αξίως τοû Θεοû ”, cf. Col. 1, 10; I Tes. 2, 12; III In 1, 6) reperul comportamental demn de cei care poartă numele de creştini şi criteriul dumnezeiesc de judecată a sufletelor noastre la Judecata de Apoi. Pe cei găsiţi vrednici înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Hristos îi numeşte „binecuvântaţii Tatălui Meu” şi afirmă că “vor putea moşteni împărăţia cea pregătită lor de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Condiţia pe care trebuie să o îndeplinească toţi cei care doresc să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu o regăsim în scrierile Sf. Ap. Paveşl care lansează următorul îndemn: „Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin poftele înşelăciunii, să vă înnoiţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului (Ef. 4, 22-24)”. Înalt Prea Sfinţitul Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam, consideră că această înnoire a omului se produce numai în biserică, adică în cadrul Sfintei Liturghii, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Hristos: „Liturghia presupune şi conduce la o antropologie în care omul nu e înţeles decât ca zidire nouă în Hristos. Liturghia, care nu face teologie şi nu defineşte, ci arată şi descoperă, răspunde la întrebarea „ce este omul” arătând spre Hristos ca omul prin excelenţă, adică omul unit cu Dumnezeu, omul îndumnezeit. În comuniunea „celor sfinte”, care se oferă „sfinţilor” busola arată automat către cel „Unul sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, Acela cu care omul unit prin Sfânta Împărtăşanie devine ceea ce este cu adevărat: om total”[1]. Aceiaşi idee o regăsim şi la Pr. Ioan N. Ionescu care - subliniind importanţa pomenirii numelor de botez atât ale celor vii, cât şi ale celor morţi la Sf. Proscomdie – arată modul în care, prin Taina Euharistiei săvârşită în biserică, Dumnezeu curăţă conşiinţa noastră pentru a ne preface în vrednici slujitori ai săi: „în timpul Sf. Liturghii, după săvârşirea Tainei Euharistiei, alături de trupul şi sângele Mântuitorului Hristos se toarnă părticelele de prescură scoase la Proscomidie pentru cei vii şi pentru cei morţi. Acest sânge al Domnului curăţă conştiinţa noastră de faptele cele moarte ca să slujim Domnului celui viu: “Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu?” (Evei IX, 14)”.[2]

Biserica, din cauza necredinţei oamenilor în viaţa de după moarte, se confruntă de multă vreme cu un proces progresiv de destrămare duhovnicească a credincioşilor ei care au început să manifeste cruzime până şi faţă de trup, nu doar faţă de suflet. Acest fenomen reiese atât din creşterea numărului de avorturi şi de sinucideri, dar şi din uşurinţa cu care rudele celor morţi doresc să scape de trupurilor celor trecuţi la Domnul, fiind capabile fie să permită incinerarea lor, fie să le ducă din prima clipă la gropă, lepădându-se de ele ca de hoiturile unor animale fără stăpân. Această atitudine nepotrivită constrastează puternic cu cinstirea acordată rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor, păstrate în chip minunat ca dovadă a cinstirii pe care în mod tradiţional Biserica a acordat-o acelor trupuri care fac să transpară prin sfinţenia lor lucrarea harului dumneziesc. Noi ştim că, în Biserică, Mântuitorul Hristos primeşte cu bucurie rugăciunile unuia pentru altul şi iartă păcatele celor absenţi (fie ei şi morţi) pentru credinţa celor prezenţi. În acest sens, Pr. Ioan N. Ionescu arată că Bunul Dumnezeu ne poate găsi vrednici de mântuire şi pentru credinţa, binefacerile şi sfinţenia aproapelui nostru: „Necredinţa în viaţa de după moarte a condus la o nepăsare totală faţă de moarte şi de cei dispăruţi, uitându-se semnificaţia „parastasului”, cuvânt de origine greacă care semnifică „a veni în ajutor” şi defineşte rugăciunea de mijlocire a celor vii pentru cei morţi. Învăţătura despre vămile văzduhului spune că un suflet ce se desparte de corpul său stă 3 zile în jurul corpului şi a 3 – a zi se ridică – ajutat de îngerii cei buni – spre Cer. În timp de 37 zile trebuie să treacă prin cele 20 de vămi. Dacă reuşeşte, atunci la 40 de zile se află lângă Creatorul său în locul fericirei veşnice. Dacă nu izbuteşte însă, adică dacă păcatele pe care le scot la iveală pârâşii omului – diavolii – atunci se aruncă în întunericul cel venic”. În acest răstimp, slujbele făcute pentru cel mort până la 40 de zile fiind esenţiale pentru judecata sa particulară”.[3]

Conform învăţăturii ortodoxe, recunoaştera vredniciei sau dreptatăţii umane înaintea lui Dumnezeu, premisa mântuirii noastre, se obţine prin har, credinţă şi fapte bune (Efeseni II, 8, 9). Aceasta înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu, care izvorăşte dintr-o iubire interpersonală, înseamnă mai mult decât corectitudine. Într-o veche poveste veneţiană, în care este vorba de un ţăran care caută pe cineva demn să-i boteze copilul, se spune că acesta se întîlneşte în peregrinările sale, la un moment dat, cu Dumnezeu, căruia îi împărtăşeşte scopul căutărilor sale: „Vreau să-mi botez copilul, dar vreau ca naşul lui să fie un om drept. Tu eşti drept?“. Stingherit, Dumnezeu răspunde, nu fără o anumită ezitare: „Mă rog, cinstit vorbind, nu tocmai!“. „În cazul ăsta nu poţi fi naşul fiului meu“ – a spus ţăranul şi şi-a văzut de drum. Şi iată că, la un moment dat, o întîlneşte pe Maica Domnului. Întrebată şi ea dacă e „dreaptă“, Sfânta Fecioară Mari a roşit şi a admis că nu poate pretinde aşa ceva, cu mîna pe inimă. În cele din urmă, ţăranul se văzu faţă-n faţă cu o doamnă în negru. „Da, cred că sînt o persoană dreaptă“ – a fost răspunsul ei. Părinţii copilului s-au bucurat foarte şi botezul a avut loc aşa cum se cuvine, cu multe bucate şi multă veselie. Cînd ultimul dintre musafiri plecă, onorabila naşă l-a invitat pe ţăran în palatul ei şi l-a condus într-o sală mare, în care ardeau nenumărate luminiţe. Ţăranul se opri locului, uimit: „Naşă, ce sînt toate aceste lumini?“. Nobila doamnă răspunse: „Sînt flăcările tuturor sufletelor omeneşti. Vezi flacăra aceea plăpîndă, gata să se stingă? E flacăra ta. În opaiţ nu mai e ulei aproape deloc. Şi acum uită-te la flacăra ceastălaltă, care arde intens, cu putere. E a fiului tău“. Ţăranul fu cuprins de spaimă. „Naşă, ia, te rog, o picătură din uleiul aflat în opaiţul fiului meu şi pune-o în opaiţul meu.“ „Nu, a răspuns naşa. Sînt o persoană dreaptă. Sunt Moartea”. Dar moartea, despre care s-a spus că „a intrat în lume prin pizma diavolului” (Înţelepciunea lui Solomon II, 24), este doar “plata păcatului” (Romani VI, 23) pe care Dumnezeu, Judecătorul lumii, o îngăduie.

Fără Dumnezeu, lumea nu ar mai avea valoare! Iar, fără valoare, orice fiinţă îşi pierde demnitatea şi, implicit, raţiunea de a mai exista, moartea părând a avea, în acest caz, ultimul cuvânt. Dar, noi creştinii – care credem că învierea este mai puternică ca moartea – considerăm că Cel ce dă valoare lumii este doar Dumnezeu. Acesta este sursa valorilor, în timp ce omul are sarcina de a le descoperi, apoi de a le face vizibile – aşa cum lumina vădeşte ceea ce ascunde întunericul (Ef. 5, 13-14) - şi de a le transmite mai departe după următoarea poruncă dumnezeiască: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5,16). De aceea, se cuvine ca slujitorii Bisericii noastre să dea dovadă de mai multă îndrăzneală în afirmarea publică a valorilor creştine şi, implicit, a propriei lor identităţi în scopul întăririi conştiinţei creştine şi apărarea dogmelor creştine. În caz contrar, mesajul ei să nu fie distorsionat, dând naştere unor tendinţe anticreştine şi antiumane.

Pr. Prof. Stăniloaie considera că transparenţa, nu tupeul sau obrăznicia, face Biserica frumoasă şi vrednică de respect şi de iubire.[4] „Biserica – spune el - este transparentă prin smerenia umanului din ea, prin reţinerea membrilor ei de a se impune între ei şi faţă de ceilalţi oameni prin atitudini şi acte de putere, de dominare, de voinţa de a se pune în relief, de a li se arăta superiori. (...) Toate acestea reprezintă transparenţa atât în sensul de subţirime a umanului, cât şi în sensul de reflectare pozitivă a lui Hristos. (....) Cu un cuvânt, Biserica are pe Hristos transparent în conştiinţa sa şi-L face transparent celorlalţi oameni prin iubirea şi slujirea de oameni întru toată semerenia, fără nici o pretenţie de a i se sluji.” [5] Pr. Prof. Stăniloaie vorbeşte de o transparenţă pentru Hristos, în sensul că prin Biserică se reflectă lumina lui Hristos care luminează tuturor (Mt. 5, 13), aşa cum mărturisim pregătindu-ne pentru slujba de Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos (În tot timpul Postului Paştilor la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, preotul, cu lumânarea în mânã, zice: “Lumina lui Hristos, luminează tuturor!” ca un fel de înainte-vestire a ceea ce se va întâmpla la Paşti). Această transparenţă - despre Mântuitorul Hristos mărturiseşte: „Eu sunt lumina lumii. Oricine îmi urmează mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii”. (Ioan 8, 12) - nu se poate realiza decât prin punerea în practică a sfatului Sf. Ap. Iacov: “Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă” (Iacov 1,18; 21-22, 25). Iată de ce, Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie menţionează că Sf. Ioan Gură de Aur repetă de mai multe ori că frumuseţea şi slava Bisericii e interioară, e de ordin spiritual. „Biserica – afirmă el - se impune prin căutarea la cele cereşti, prin smerenia, răbdarea, cumpătarea, bunătatea, iubirea, slujirea ei, aşteptarea unui cer şi pământ nou. Vorbind de acestea, Sf. Ioan Gură de Aur se referă când la Biserică în general, când la membrii ei, sau chiar la conducătorii ei. El nu vede Biserica ca o instituţie abstractă în afara persoanelor. „Vezi semerenia lui Iacov. A luat episcopia şi nu spune nimic în această împrejurare. Vezi marea smerenie a celorlalţi ucenici, cum îi cedează scaunul şi nu şi-l dispută. Biserica aceea era în cer, neavând nimic lumesc, strălucind nu prin ziduri, nu prin marmură, ci prin râvna celor ce o constituiau”. (...) În acest sens, Biserica e „casa lui Dumnezeu pe vârfurile munţilor”. [6]
Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU,
Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 22 februarie 2008
[1] Ioannis ZIZIOULAS, Creaţia ca Euharistie, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 20;
[2] Pr. Ioan N. IONESCU, Parastasele. Rostul lor dogamtic, Tipografia „Cugetarea”, Bucureşti, 1927, p. 57;
[3] Ibidem, p. 61-62;
[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Transparenţa Bisericii în viaţa sacramentală, „Ortodoxia”, nr. 4, 1970, p. 512;
[5] Ibidem, p. 509;
[6] Ibidem, p. 514;

Niciun comentariu: