joi, 8 octombrie 2009

DESPRE PURTAREA FIILOR LUI DUMNEZEU

C U V Â N T
la Duminica Duminica a XXI-a după Rusalii: RUGĂCIUNEA LUI IISUS
(a Sf. Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda Semănătorului);
Sfântul Apostol Filip; Cuviosul Teofan Marturisitorul
Ap. Galateni II, 16-20; Tit III, 8-15; Ev. Luca VIII, 5-15; Ioan XVII, 1-13; glas 2, voscr. 8

DESPRE PURTAREA FIILOR LUI DUMNEZEU

Motto: “Credincioşii, auzind cu urechile şi privind cu ochii, îi adresează lui Dumnezeu aceeaşi doxologie: “Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie”. Căci prin ele venim la amintirea petrecerii Lui între oameni. Pentru că tot ce ne arată istorisirea în scris ne arată şi pictura” (Sinodul VII Ecumenic, şedinţa 6)

SĂMÂNŢA ESTE HARUL SFÂNTULUI DUH. Harul Sfântului Duh, prin imprimarea sa în trupul uman, conferă sufletului omenesc deschidere spre orizontul îndumnezeirii, al mântuirii sau al Împărăţiei lui Dumnezeu. Prima evanghelie de la Luca 8, 5-15 face referire la lucrarea harului lui Dumnezeu prin puterea cuvântului. “Sămânţa – despre care se vorbeşte în pildă - este cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 8, 11) - duhul lui Hristos, Adevărul care ne luminează în chip sfânt cunoaşterea -, adică, „toate învăţăturile sănătoase ale credinţei” aşa cum precizează Origen (Comentariu la Evanghelia după Matei în Scrieri alese, PSB, vol. 7, EIBMBOR, 1982, p. 19). Aceasta este sămânţa din care pregătim „pâinea cea spre fiinţă” şi pe care i-o cerem tot lui Dumnezeu prin rugăciunea „Tatăl nostru”. Origen, întemeindu-şi interpretarea pe un citat din Pildele lui Solomon (Pilde 3, 18), spune că această pâine este tot una cu pomul vieţii din Grădina Raiului despre care consideră că este o expresie alegorică a înţelepciunii (Ibidem, p. 262). Expresia “spre fiinţă” (έπιουσιος) este un termen grecesc inventat de evangheliştii Matei şi Luca, care nu a mai fost folosit de oamenii simpli, prin care – în opinia lui Origen - Mântuitorul Hristos ne arată prefacerea noastră în fii ai lui Dumnezeu (Ibidem, p. 263). De aceea, în alt loc (Mt. 13. 38), Mântuitorul Hristos afirmă că “sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei”. Referitor la acest aspect, Sf. Grigorie de Nyssa - analizând textul rugăciunii Domneşti - consideră că împărăţia lui Dumnezeu se referă la lucrarea harului Duhului Sfânt. Menţionăm faptul că, în anumite versiuni ale Sfintei Scripturi (Codex Bezae Cantabrigensis, spre exemplu), paragraful de la Lc. 11 este tradus „vie Duhul Tău cel sfânt peste noi” în loc de „împărăţia ta” (cf. Despre rugăciunea domnească în Scrieri, PSB, vol. 29, EIBMBOR, 1982, p. 429). Prin urmare, „fiii împărăţiei” sunt cei aflaţi sub efectul lucrării harului Duhului Sfânt, care picură în sufletul omului toată înţelepciunea.

RUGĂCIUNE PENTRU ÎNNOIREA OMULUI ŞI UNITATEA DUHOVNICEASCĂ. Sf. Chiril al Alexandriei, interpretând textul celei de a doua evanghelii ce s-a citit astăzi, care este o rugăciune prin care Fiul imploră pe Tatăl să înnoiască firea omului prin Duhul Sfânt (cf. Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, PSB, vol. 41, EIBMBOR, 2000, p. 727), explică faptul că „fiii împărăţiei”, adică sfinţii, „nu sunt din lume” (In. 17, 14). Aceştia sunt urâţi de „cei ce au ales cele din lumea aceasta şi care iubesc această viaţă urâtă şi iubitoare de plăceri” pentru că : „ocărăsc pururea relele din această viaţă, declară demnă de dispreţ scurta viaţă din lume, condamnă păcatul din ea, înţeapă cu certări aspre pe cei ce se arată păcătuind cu dulceaţă şi rostogolindu-se în relele pământeşti, şi care luptă împotriva a toată lăcomia, dispreţuind iubirea de slavă şi învăţând pe oameni să renunţe la iubirea de arginţi, maica tuturor relelor, şi să se depărteze cât mai mult de ea, ba poruncesc celor ameninţaţi de laţurile diavoleşti să fugă de rătăcirea de la început şi să se apropie de Dumnezeul tuturor” (Ibidem, p.721). Propovăduirea evanghelică - care îi scoate în afara vieţii lumeşti şi din cugetarea pământească pe cei ce o primesc - îi face vulnerabili pe creştini în faţa vicleniei (Ibidem, p. 721): “Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (In 17, 14-15). Pentru ajutorarea acestora, Mântuitorul Hristos a făgăduit că va veni revărsarea Duhului peste ei, zicând: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (In 16, 12-13). De aceea, când spune “ca toţi să fie una!” (In. 17,20), principala cerere din această rugăciune o reprezintă “legătura iubirii, unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în unitatea sufletelor nedespărţite” (Ibidem, p. 732).

DEVENIM FIII AI LUI DUMNEZEU NUMAI PRIN CHENOZĂ, DUPĂ MODELUL ÎNTRUPĂRII MÂNTUITORULUI HRISTOS. „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, spune dumnezeiescul apostol, acela nu este al Lui”, spune Sf. Ap. Pavel (Romani 8, 9). Duhul lui Hristos îşi găseşte locul numai acolo unde există lepădare de sine a omului, adică o golire şi o micşorare a sa, spre a permite harului Duhului Sfânt să se imprime în natura umană, aşa cum s-a petrecut în actul de întrupare al Mântuitorului Hristos. Practic, pentru a putea deveni fiii împărăţiei lui Dumnezeu, se cuvine ca noi să urmăm gestul chenotic al Mântuitorului Hristos. Astfel, acest proces se explică prin corelarea paragrafelor din cele două Evnaghelii ce s-au citit astăzi, când prăznuim pe Sfinţii Părinţi ai Sinodului VII Ecumenic (pe care, de altfel, îi mai pomenin şi în prima duminică din Postul Mare, zisă şi a Ortodoxiei). Nu întâmplător paragraful de la Ioan 17, 1-13, se referă la chenoza Mântuitorului Hristos, cea care împăcă transcendenţa lui Dumnezeu cu comunicarea Lui prin cele văzute: “Ipostasul divin se coboară la lucrări prin care organizează o materie ca trup al Său printr-un suflet omenesc şi arată din Sine numai atât cât poate arăta un trup omenesc prin aceste lucrări de organizare şi de lucreare prin el. (…) Pe de altă parte, trupul acesta poate deveni din ce în ce mai transparent şi prin el se poate pătrunde în dimensiuni tot mai adânci ale ipostasului divin care le poartă. (…) Chenoza Fiului lui Dumnezeu are ca revers îndumnezeirea trupului, deschiderea lui spre orizontul infinităţii ipostasului dumnezeiesc, nu desfiinţarea lui. Circumscrisul e făcut transparent al necircumscrisului” (Pr. Dumitru Stăniloaie, în O Teologie a icoanei, Editura Fundaţiei Anastasia, 2005, p. 181). Părintele Dumitru Stăniloaie arată că cei care s-au opus acestei învăţături teologice despre chenoza Mântuitorului Hristos au fost iconomahii, care admiteau doar faptul că Fiul lui Dumnezeu ridică firea omenească la nivelul dumnezeirii Sale, iar nu şi ca o coborâre a ei la cea din urmă. Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic, ridicându-se împotriva acestei năluciri diavoleşti, au apărat icoanele, prin analogie cu propovăduirea Evangheliei Mântuitorului Hristos. Astfel, aceştia i-au acuzat pe iconomahi că suprimă însăşi Evanghelia (Ibidem, p. 202) şi, implicit, învăţătura Mântuitorului Hristos despre modul în care se seamnă învăţăturile Sale în sufletele oamenilor, aşa cum am auzit în pilda semănătorului.

ICOANA, MODEL DE CHENOZĂ A NATURII VĂZUTE. Asemenea rugăciunii prin care chemăm numele lui Iisus în inima noastră, pentru a deveni chipuri dumnezeieşti imprimate în natura umană, oamenii trebuie să se vindece de lipsa de concizie şi de claritate. Luând aminte la învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfinţii Părinţi au înţeles că singura cale de a comunica cu Dumnezeu este aceea de „a-şi păzi inimile”. Această tendinţă a dat naştere şi rugăciunii isihaste despre care Părintele Boris Bobrinskoy spune că se aflată la polul opus oricărei „prolixităţi verbale”: „Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu şi meşteşugit al copiilor a înduioşat pe Tatăl lor cel din Ceruri. Nu te porni la vorbărie, ca nu cumva, prin căutarea cuvintelor, să ţi se împrăştie mintea. Un cuvânt spus cu credinţă a mântuit pe tâlhar. Multa vorbărie în rugăciune pricinuieşte minţii năluciri şi împrăştiere, iar un singur cuvânt o adună ” (Pr. Boris BOBRINSKOY, „Rugăciunea şi viaţa lăuntrică în tradiţia ortodoxă” în Fericita Întristare, EIBMO, Bucureşti, 1997, p. 65).

Spre deosebire de Sfânta Euharistie, care este identică cu arhetipul (Pr. Dumitru Stăniloaie, op.cit., p. 123), nici icoana, nici cuvântul nu sunt realitatea însăşi, ci pun în legătură cu ea. (Ibidem, p. 134). Părintele Dumitru Stăniloaie, explicând chenoza Mântuitorului Hristos cu ajutorul cuvântului icoană şi făcând clar precizarea că “în icoană este participare după nume, iar nu după fiinţă” (Ibidem, p. 121), arată: “Numai natura umană are acest privilegiu în creaţie de a constitui, prin asumarea ei în ipostasul Cuvântului, prototipul icoanei. (...) Această preeminenţă a naturii umane se întemeiază pe faptul că numai ea a fost făcută “după chipul” (“după icoana”) lui Dumnezeu”. (…) Dar, totuşi, portretul omului nu este încă icoana lui Dumnezeu, ci portretul zidit “după chipul lui Dumnezeu” sau “după icoana Lui. (…) Fiul lui Dumnezeu luând natură umană, care e “după chipul” Său, aceasta în El nu mai este un chip de sine stătător al Cuvântului, ci însuşi Chipul ipostasului Cuvântului”…, chipul dumnezeiesc imprimat în natura umană, Dumnezeu Însuşi cu chip văzut”. (Ibidem, p. 76 – 78). Dar, „prototipul după esenţă – spune Părintele Dumitru Stăniloaie - nu se află în icoană, ci e dincolo de icoană” (Ibidem, p. 150). Astfel, afirmă el, “chemând pe sfânt în faţa icoanei lui, transcendem icoana şi ne punem în legătură cu însăşi persoana celui chemat. (…) Sfântul sesizează atenţia ce i-o acordăm şi ne răspunde cu atenţia lui, aşa cum prin numele cu care chemăm pe cineva punem în mişcare persoana însăşi a aceluia” (Ibidem, p. 231).

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 11 OCTOMBRIE 2009)

Niciun comentariu: