SFINŢENIA AUTENTICĂ, MODEL DE VIAŢĂ ÎN SOCIETATE CONTEMPORANĂ

C U V Â N T
Dumnica a II-a din Post (a Sfântului Gigorie Palama)
(Sf. Cuv. Ioan Casian Romanul şi Gherman din Dobrogea, Cuv. Vasile Mărturisitorul şi Sf. Sfinţit Mucenic Nestor
Ap. Evrei 1, 10-14; 2, 1-3; al Sfântului: Evrei 7, 26-28; 8, 1-2; Marcu 2, 1-12 (Vindecarea slăbănogului din Capernaum – Ioan 10, 9-16); glas 5, voscr. 5)
SFINŢENIA AUTENTICĂ, MODEL DE VIAŢĂ ÎN SOCIETATE CONTEMPORANĂ

Motto: "Fiule, iertate fie păcatele tale!" (Mc. II, 5)
FALSA SFINŢENIE ESTE LOCALIZATĂ ÎN ZONA CREPUSCULARĂ A CREDINŢEI. Societatea românească se confruntă cu fenomenul falsei sfinţenii. În acest sens, deşi exemplele sunt multiple, facem trimitere la recentul caz al şefului de post din Lehliu care, datorită convingerii că face o faptă bună înaintea lui Dumnezeu, a salvat pasagerii unui tren înzăpezit. Acestui fericit caz, însă, îi contrapunem pe cel al stareţei din Mehedinti acuzată de un preot că sfinţeşte apă cu un craniu. Efectele falsei sfinţenii se văd din ce în ce mai clar în societate. Tot mai des, persoane care merg la biserică săvârşesc infracţiuni grave, aşa cum a fost spre exemplu cazul bărbatului din Dorohoi care, în luna ianuarie 2010, deşi venea la biserică şi chiar se împărtăşise, şi-a ucis un coleg de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă şi a furat arme şi muniţie din unitate. Cauza acestui fenomen rezidă în lipsa de autenticitate a propovăduitorilor Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus care utilizează, deseori, dublul limbaj (tradus în limbaj popular prin zicala “Fă ce zice, nu ce face popa!”) în încercarea lor de a face relevant mesajul creştin.

VULGARIZAREA LIMBAJULUI EFECT AL DIMINUĂRII CREDINŢEI ÎN DUMNEZEU. Pe cât de adevărat este faptul că cuvântul este un puternic factor generator de spiritualitate, pe atât de adevărat este că păcatul desparte cuvântul omului de Logosul dumnezeiesc. De aceea, celor plini de păcat şi vicleni în cuvinte, aşa cum erau fariseii, Mântuitorul Hristos li se adresează astfel: „Voi aveţi drept tată pe diavolul” (Ioan 8, 44). Celor care nu-I vorbesc limba, aşa cum au fost şi cărturarii care au asistat la vindecarea slăbănogului din Capernaum şi cugetau rele în inimile lor (Matei 9, 4), Mântuitorul Hristos le spune: „De ce nu-Mi pricepeţi vorbirea? Pentru ca nu-Mi puteţi asculta cuvântul” (Ioan 8, 43). Ori, cei care îi pricep vorbirea sunt numai oile din staulul Mântuitorului Hristos care Îl cunosc pe El (Ioan 10, 14) şi care aud glasul Lui (Ioan 10, 16). Cei care vorbesc bine despre Dumnezeu reuşesc să facă acest lucru pentru că El sălăşluieşte haric, chemat în sufletul lor prin credinţă. „Amintirea lui Hristos – spune Sfântul Simeon Noul Teolog – luminează mintea… . Lumina Sfintei Treimi, strălucind în inima curată, o desparte pe aceasta de lume şi pe cel părtaş de ea îl face să se umple încă de aici, pe cât e cu putinţă credinciosului, de slava viitoare, ca pe unul ce se află sub lucrarea harului, deşi este încă ascuns sub acoperământul trupului. (…) Căci datorită ei cunosc, prin vederea ei adevărată, prin cunoaşterea şi lucrarea ei, cele despre care vorbesc, şi aşa învaţă pe alţii. E de trebuinţă, aşadar, ca cei ce vor să înveţe pe alţii să fie ridicaţi mai întâi ei înşişi, cum s-a spus, ca nu cumva vorbind despre cele ce nu cunosc, să piardă, prin rătăcire, pe cei ce se încred în ei şi pe ei înşişi” (Sf. SIMEON NOUL TEOLOG, op.cit., p. 17-18).

RĂZBOIUL NEVĂZUT DINTRE LIMBAJUL DUHOVNICESC ŞI CEL VULGAR. Dată fiind relaţia cuvânt-cultură, considerăm că limbajul poate concentra în el o întreagă cultură, aşa cum şi o cultură poate fi, la rândul ei, extensia unui simplu cuvânt. Cuvintele sunt purtătoare de valori şi un puternic factor generator de spiritualitate, prin intermediul lor făcându-se cunoscută viziunea oamenilor de valoare. După cum remarca Paul Ricoeur în cazul metaforei, cuvintele cer a fi scrise pentru a completa ideea literară: „Experienţa metaforică răstoarnă raportul meu obişnuit cu limbajul şi cu realitatea astfel încât nu mai sunt eu cel care domină universul semnelor, ci cuvântul este cel care emite pretenţii şi mă interpelează” (Paul RICOEUR, La metafora viva. Dalla retorica alla poetica: per un linguaggio di rivelazione, Jacca Book, Milano, 2001, p. 115). Posibilitatea transformărilor la nivelul conştiinţei se datorează faptului că în spatele unui cuvânt sau expresii se află sinteza unei culturi: „Cuvintele pe care le numim expresii ale judecăţii estetice joacă un rol foarte complicat, dar foarte bine determinat, în ceea ce numim cultura unei epoci. A descrie folosirea lor sau a descrie ce se înţelege printr-un gust cultivat înseamnă a descrie o cultură (…). Ceea ce ţine de un joc de limbaj este o întreagă cultură” (Ludwig WITTGENSTEIN, Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţă religioasă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 27). Observând capacitatea unui cuvânt de a influenţa transformările socio-politice, economice şi religioase de astăzi, precizăm că omenirea se află în mijlocul unui război, în care, deşi nu cad capete sau nimeni nu-şi pierde job-ul, lupta se duce prin intermediul cuvintelor. Terenul aflat în dispută sunt sufletele noastre, ale fiecărui om în parte. Tactica acestui război este ca fiecare dintre combatanţi să exercite asupra cât mai multor oameni acţiuni care să conducă la perpetuarea ideilor, creând o nouă generaţie de adepţi. Spre deosebire de oricare altă tabără angajată în acest război nevăzut, avantajul îmbrăţişării unei viziuni umane conforme cu învăţătura lui Dumnezeu constă în faptul că învăţătura creştină are valoare integrativă.

PUTEREA CUVÂNTULUI POATE FI CORUPTĂ DE PĂCAT. Părintelui Grigorie Palama îi placea să spună, în apărarea isihaştilor, că orice cuvânt poate fi contestat de un altul, dar nici unul dintre ele nu poate contesta viaţa. În concepţia sa, harul nu este o energie creată, ci viaţă dumnezeiască de care oamenii se pot împărtăşi. Astfel, cunoaşterea lui Dumnezeu nu este una conceptuală, limitată de limbaj, ci o trăire duhovnicească, care ţine de capacităţile de percepţie ale omului. Cunoaştere mistică a lui Dumnezeu, aşa cum o percep isihaştii, ridică problema raportului dintre cuvânt şi har. Cuvântul este înzestrat cu har doar acolo unde oamenii se află în comuniune unii cu alţii şi împreună cu Dumnezeu. Fiecare existenţă când interacţionează cu sfera umană capătă un nume. Aceasta înseamnă, însă, că există încă şi lucruri nenumite sau că în jurul actului de numire a unor existenţe se pot naşte polemici din cauza multitudinii de nume pe care acestea le pot primi. Adevarata comunicare înseamnă a da un nume corect existenţelor astfel încât să nu mai poată fi contestat, conducând astfel la comuniune. Ori, fără consilierea lui Dumnezeu Creatorul, este imposibil să ajungem stabilim o comunicare viabilă. Chiar şi atunci când încercăm să dăm un nume propriilor creaţii avem nevoie de ajutorul Lui. Proprietatea omului de a numi corect orice existenţă din jurul său depinde de capacitatea de a discerne între fals şi autentic, ceea ce este posibil doar acolo unde există o „scară valorică” construită cu ajutorul virtuţilor. Dimensiunile acestei „scări valorice” depind de lărgimea perspectivei spirituale a omului, pe care mintea o obţine prin lumina harului Duhului Sfânt. Conştient de faptul că dobândirea virtuţilor este condiţionată de vrednicia însuşirii harului lui Dumnezeu, Cuviosul Ioan de la Valaam (1873-1958), propovăduitorul unei spiritualităţi raportate fiecărei situaţii din viaţă, sintetizează colaborarea dintre om şi Dumnezeu pentru dobândirea virtuţilor creştine în următoarea rugăciune: „Fără ajutorul Tău, Doamne, nu putem, aşa păcătoşi cum suntem, nici să contemplăm natura, nici să dobândim o singură virtute. Ne-ai dat libertatea şi nu putem decât să dorim virtuţile; a le dobândi sau a le păstra depinde de ajutorul Tău” (Cuv. IOAN DE LA VALLAM, Fericirile în colecţia „Comorile pustiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 73). Dacă, în general, Dumnezeu colaborează cu omul la realizarea virtuţilor prin harul Său şi, astfel, la definirea oricărei forme de existenţă, această sinergie poate fi tulburată sau chiar întreruptă prin păcat. Păcatul - ca „boală a spiritului”, după cum a fost catalogat de Sinodul VI ecumenic, ce provoacă dezordine şi confuzie – corupe puterea cuvântului datorită înşelăciunii, care se află la originea păcatului. Nu întâmplător diavolul, în concepţia creştină ortodoxă, este numit „înşelătorul”, iar antidotul oferit de Biserică pentru evitarea erorii sau evadarea din capcanele confuziei şi înşelăciunii constă în actul de pocăinţă, înţeles ca înnoire a minţii omului (gr. μεταβολή, - ης).

ÎNDUMNEZEIREA OMULUI DEPINDE DE AUTENTICITATEA MESAJULUI BISERICESC. În mod cert, relevanţa mesajului bisericesc nu se obţine prin minciună pentru că aceasta, în loc să întreţină credinţa, o face insuportabilă. Parafrazând expresia lui Evagrie Ponticul, conform căreia „teolog este cel care se roagă”, credem că teologul adevărat este doar acea persoană care crede că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este singurul izvor de spiritualitate autentică din care se cuvine să se împărtăşească întreaga omenire. Singura condiţie, valabilă atât în cazul simplificării gândirii, cât şi a libertăţii de acţiune, este aceea de a recunoaşte, după cum se exprima Cuviosul Ioan de la Valaam, că Dumnezeu este „Unicul necesar” (Cuv. IOAN DE LA VALAAM, Fericirile în „Comorile pustiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 137). În felul acesta, putem vorbi de o calitate a demnităţii umane numai în măsura în care între Dumnezeu şi om se stabileşte o relaţie de calitate, prin adoptarea unui comportament care se axează pe conştientizarea valorilor apropiate de Dumnezeu: „…umblând cu vrednicie înaintea Domnului, pentru ca întru toate să-I fiţi plăcuţi, aducând roadă în toată lucrarea cea bună şi sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu” (Colos.1, 10). Vrednicia înaintea lui Dummezeu Creştinul ortodox este omul care se comportă cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu, adică omul unit cu Mântuitorul Hristos. „Liturghia – după cum afirmă Înalt Prea Sfinţitul Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam – presupune şi conduce la o antropologie în care omul nu e înţeles decât ca zidire nouă în Hristos. Liturghia, care nu face teologie şi nu defineşte, ci arată şi descoperă, răspunde la întrebarea „ce este omul” arătând spre Hristos ca omul prin excelenţă, adică omul unit cu Dumnezeu, omul îndumnezeit. În comuniunea „celor sfinte”, care se oferă „sfinţilor” busola arată automat către cel „Unul sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos”. Acela cu care omul unit prin Sfânta Împărtăşanie devine ceea ce este cu adevărat: om total” (Ioannis ZIZIOULAS, Creaţia ca Euharistie, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 20). Prin curăţia minţii şi a inimii, depăşind limitele individualismului sau ale intereselor sociale, omul dobândeşte o viziune din ce în ce mai clară asupra vieţii şi a raportului său cu Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră că asemenea oameni sunt desăvârşiţi spiritual şi că ei reprezintă o cerinţă a umanităţii, întrucât întru aceştia se sălăşluieşte înţelepciunea lui Dumnezeu care este de folos oamenilor: „Ajunşi la nepătimire şi la dragoste, ei zboară spre contemplarea zidirii şi de acolo iau cunoştinţa lucrurilor prin înţelepciunea cea ascunsă în Dumnezeu şi dată numai celor ce au ajuns deasupra puţinătăţii trupului. Drept aceea, trecând dincolo de toată simţirea lumii şi ajungând prin înţelegere luminată la cele mai presus de simţuri, câştigă putere în cuvânt în mijlocul Bisericii lui Dumnezeu şi a marii adunări a credincioşilor, scot cuvinte bune din inimă curată şi se fac oamenilor sare şi lumină, cum zice şi Domnul către ei: „Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului” (Mt. 5, 13-14)” (Cuv. NICHITA STITHATUL, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţa şi vederea raiului” în Filocalia, vol 6, EIBMO, Bucureşti, 1977, p. 258-259).

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelim on din Bucureşti, 28 februarie 2009)