miercuri, 28 ianuarie 2009

DEFĂIMAREA BISERICII LUI HRISTOS ŞI A SLUJITORILOR EI PĂGUBŞETE SUFLETUL ŞI MÂNIE PE DUMNEZEU

C U V Â N T
la Inaintepraznuirea Intampinarii Domnului; Duminica a 17 -a dupa Rusalii (a Cananeencii);
Sf. Mc. Trifon; Sf. Mucenite Perpetua si Felicitas - Ap. II Corinteni 6,16-18;7,1; Ev.Matei 15, 21-28; glas 8,voscr.11
DEFĂIMAREA BISERICII LUI HRISTOS ŞI A SLUJITORILOR EI PĂGUBŞETE SUFLETUL ŞI MÂNIE PE DUMNEZEU

Motto: “Să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu” (Ap. II Corinteni 7,1).

DESPRE ÎNVRĂJBIREA PREOŢILOR. Deşi nu trăim vremurile în care „cărţile ortodoxe adevărate sunt arse, preoţii creştini ortodocşi nu mai pot povăţui pentru că sunt schingiuiţi şi omorâţi, iar creştinii - cărora le va arde sufletul după acestea toate - vor muri nepregătiţi şi neştiutori” (cum scrie în „Salvarea sufletului păcătos”, p. 6), este dureros „să vedem că, în schimb, de atâtea secole, preoţimea lui Hristos, în loc să se iubească prin ceea ce are în comun, se desparte, se urăşte şi duce o luptă între creştini, care a ajuns uneori şi la vărsarea de sânge. (…) Nu s-au despărţit creştinii în confesiuni, ci mai întâiu conducătorii lor s-au învrăjbit şi au ajuns să se urască, despărţind apoi creştinătatea”. (Pr. Victor N. Popescu, „Sufletul preotului în lupta cu ispitele”, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943, p. 52). Despre cei care fac acest lucru, smintindu-şi păstoriţii, Pr. Petre Vintilescu scrie: „Un suflet - oricare ar fi el, chiar şi cel din urmă, a suta oaie ieşită şi rătăcită de turmă - valorează crucea, jerfa sau sângele Mântuitorului vărsat pe Golgota pentru răscumpărarea şi mântuirea lui. La vremea socotelii, care nu se va putea evita, păstorul va răspunde de sufletele încredinţate lui şi plătite atât de scump de Stăpânul său. Sf. Apostol Pavel, în epistola sa către Evrei (13, 17), motivează îndemnul său către creştini de a asculta şi a se supune păstorilor bisericii, tocmai pe consideraţiunea că ei „vor avea să dea seama”. Pentru aceea, păstori, auziţi cuvântul Domnului, zice în Vechiul Testament proorocul Iezechiel: „acestea zice Domnul Dumnezeu: iată eu viu asupra păstorilor şi voi cere oile mele din mâinile lor” (34, 9-10) (Pr. Petre Vintilescu, „Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor”, Tipografia „Caragiale”). În asemenea cazuri, credinţa nestrămutată a femeii cananeence devine exemplară: “Credinţa femeii cananeience era atât de mare, încât la treptatele încercări, la care a fost pusă de Domnul Hristos, această credinţă nu numai că nu a slăbit în vreun fel, dar încă mai mare şi mai fierbinte s-a făcut, aşa că, la urmă, Domnul Hristos a dăruit tămăduire copilei ei (…). (Al. Lascarov Moldoveanu, “Evanghelia în război. Prin credinţă la izbândă”, Tipografia Cărţilor bisericeşti, 1944, p. 73).

DEFĂIMAREA BISERICII LUI HRISTOS ŞI A SLUJITORILOR EI PĂGUBŞETE SUFLETUL ŞI MÂNIE PE DUMNEZEU. Dumnezeu a „întemeiat un aşezământ Sfânt, Biserica Sa, pe care nici porţile iadului să nu o poată clinti cu ceva şi căreia i-a încredinţat darurile Sale şi chemarea de a împlini mai departe în cursul veacurilor opera Sa mântuitoare (Pr. Dr. Vasile Vasilache, Pentru ce suntem ortodocşi?, 1989, p. 8)”. De aceea, Nicodim Aghioritul mustră în egală măsură pe cei care smintesc şi se lasă smintiţi: „Ticăloşilor şi nenorociţilor! Hristos a iubit atât de mult Biserica încât şi-a dat viaţa Sa pentru ea, precum zice Pavel: „Hristos a iubit Biserica şi pe sine s-a dat pentru dânsa” (Efes.5, 25), iar voi vă întoarceţi de la ea? (…) Şi precum zice Teologul Grigorie în cuvântul cel alcătuit: Mă plec „a crede că îngerii stau de privesc în orice Biserică, precum mă învaţă Ioan în Apocalipsă. Biserica, zic, o păzesc îngerii lui Dumnezeu şi voi neînţelegătorilor o defăimaţi? Şi nu ştiţi că cei ce urăsc Biserica şi o defaimă, pe însuşi Hristos îl urăsc şi-L defaimă, care este „Capul Bisericii”, precum zice Pavel (Efes. 5, 23). Nu socotiţi că, voi când nu vă duceţi la Biserică, vă despărţiţi de ceilalţi creştini ca nişte mădulare putrede ale întregului trup al Bisericii şi că vă despărţiţi singuri pe voi înşivă de îngrădirea lui Hristos, ca nişte oi râioase şi vă tăiaţi de la capul Bisericii Hristos şi nu mai luaţi nici un dar sau ajutor de la el?” (Nicodim Aghiorâtul, Hristoitia, 1937, p. 470-471).
Avva Marcu Egipteanul învăţa că nu se cuvine să osândim pe preoţi întrucât sunt înaintestătători ai lui Dumnezeu şi cu îngerii petrecători. În acest sens, se spune că Avva Marcu Egipteanul fusese ispitit de un om îndrăcit care i-ar fi spus că preotul care obişnuia să slujească Sf. Liturghie „are miros de păcat”. Pustnicul, reproşându-i îndrăcitului că îşi judecă semenii, l-a lăsat pe acel preot să slujească mai departe convins că, deşi păcătos, Dumnezeu îl va mântui după cum este scris: „Rugaţi-vă unul pentru altul ca să vă vindecaţi”. Şi, se spune, că „Bunul Dumnezeu, văzând nerăutatea bătrânului, i-a arătat un semn: atunci când preotul stătea înaintea Sf. Mese, Avva Marcu l-a văzut pe Îngerul lui Dumnezeu pogorându-se din Cer şi prefăcând în stâlp de foc pe preotul prin punerea mâinii pe creştetul său. În acel moment, bătrânul pustnic a auzit un glas care i-a grăit: „Omule, ce te-ai mirat pentru lucrul acesta? Dacă împăratul pământesc nu lasă pe boierii săi să stea întinaţi sau murdari înaintea lui, ci numai cu slavă multă, cu atât mai mult Dumneziasca Putere nu va curăţa oare pe slujitorii Sfintelor Taine când stau înaintea slavei celei cereşti?”.
Apoi, ştim că Dumnezeu dojeneşte pe cei care nesocotesc şi defaimă pe unii preoţi ai Bisericii pentru scăderile lor. În acest sens, voi istorisi vedenia unui sihastru care se îngreţoşase şi se scârbise de preotul care îi aduce la chilie Sfintele Taine datorită faptului că cineva îl ponegrise pe acela. Şi, petru că nu a vrut să îi mai dschidă uşa preotului, la timpul potrivit, „a venit de sus glas către sihastru zicând: „Au luat oamenii judecata Mea! Împreună cu glasul acela, Sihastrul s-a făcut întru uimire şi a văzut un puţ de aur, cu ciutură (găleată) de aur şi funia de aur, cu o apă foarte limpede şi bună. Acolo, la acel puţ a văzut pe un bubs ce scotea apă şi turna. Şi vrând sihastrul să bea din apă s-a sfiit şi nu a băut pentru că îl vede bubos pe cel ce scoate apă. Şi, iată, iarăşi a venit la el zicând: „Pentru ce nu bei apă? Ce pricină are bubosul ce scoate apă? Pentru că scoate şi toarnă?”. Atunci sihastrul, venindu-şi în fire şi luând seama vedeniei, a chemat pe preot şi l-a rugat pe el să-i facă Sf. Aducere (Sf. Liturghie) ca şi mai înainte.

PÂINEA ESTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU. Pr. Dr. Vasile Vasilache precizează că „în Marea Taină a Jertfei celei fără de sânge, la Altarele Bisericii, slujitorul nevăzut e Însuşi Mântuitorul omenirii, cum mărturiseşte preotul prin Sf. Liturghie: „Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşte şi Cel ce aduce, Te împarţi, Hristoase Dumnezeul nostru”. În Biserică, preotul e însuşi Domnul Iisus Hristos care împarte omenirii Darul divin al mântuirii Sale (...). Şi, aşa se împlineşte unire noastră cu Însuşi Dumnezeu, precum El însuşi a spus: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56) (Pr. Dr. Vasile Vasilache , „Pentru ce suntem ortodocşi?”, 1989, p. 26). În timpul Sf. Liturghii, după săvârşirea Tainei Euharistiei, alături de trupul şi sângele Mântuitorului Hristos se toarnă părticelele de prescură scoase la Proscomidie pentru cei vii şi pentru cei morţi. Acest sânge al Domnului – după cum spune Pr. Ioan N. Ionescu (Parastasele. Rostul lor dogamtic, Tipografia „Cugetarea”, Bucureşti, 1927, p. 57) - „curăţă conştiinţa noastră de faptele cele moarte ca să slujim Domnului celui viu” (Evei IX, 14).
Urmând exemplul femeii cananeence care dorea să se hrănească măcar cu frimiturile care cad de la masa Stăpânului Lumii, să căutăm în Altarele Bisericilor hrana sufletelor noastre, care este cuvântul lui Dumnezeu, dup cum ne învaţă Nicodim Aghioritul: “… precum a zis Teologul Grigorie: pâine este cuvântul lui Dumnezeu, cu care se hrănesc sufletele cele ce flămânzesc de Dumnezeu. (…) Aşa, zic, şi voi creştinii cei flămânzi şi însetaţi, sunteţi soliţi a vă duce la Sf. Biserică ca să mângâiaţi foamea voastră din tainica şi Sf. Masă ce se află în Biserică, a Trupului Domnului şi a dumnezeiescului cuvânt şi ca să vă stâmpăraţi stea voastră din izvorâtorul de viaţă sânge al Domnului şi din curgerea învăţăturii dumnezeieştii Scripturi ce izvorăşte în Biserica lui Hristos. Că de nu vă veţi duce la Biserică ca să mâncaţi şi să beţi des aceste nemuritoare şi făcătoare de viaţă mâncări şi băuturi, în adevăr veţi slăbi şi muri sufleteşte, precum a zis Domnul: De nu veţi mânca trupul Fiului omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi (Ioan 6, 53)” (Nicodim Aghiorâtul, Hristoitia, 1937, p. 457). “O femeie, mare este credinţa ta!” (Mt. 15, 28), apreciază Mântuitorul Hristos. Şi, Al. Lascarov Moldoveanu arată sensul aprecierii Sale: “Începând de la cele mai mici manifestări ale credinţei – şi ajungând până la marea întrebare a rostului ei, viaţa omenească trebuie neapărat să se razime pe credinţă, dacă într-adevăr vrea să fie viaţă. Altfel, se adevereşte vorba evanghelică, atât de grăitoare în această privinţă: “Cu toate că zici că eşti viu, dar eşti mort. Ţi se pare că trăieşti, căci tu eşti mort. N-avem decât să ne închipuim o viaţă care n-ar avea în esenţa ei credinţa, ca să ne înspăimântăm. Ar dispărea tot sensul vieţii: prietenia, căminul, arta, ţara, neamul, omenirea – toate acestea ni-ar apărea ca nişte semne fără sens, “o nebunie şi tristă şi goală” (Al. Lascarov Moldoveanu, “Evanghelia în război. Prin credinţă la izbândă”, Tipografia Cărţilor bisericeşti, 1944, p. 73).

PARASTASUL DEMONSTREAZĂ CĂ MÂNTUITORUL HRISTOS IARTĂ PĂCATELE CELOR ABSENŢI (FIE EI ŞI MORŢI) PENTRU CREDINŢA CELOR PREZENŢI. Din păcate, astăzi, asistăm la un proces de destrămare sufletească a credincioşilor noştri. La polul opus credinţei femeii cananeencei se situează creştinul zilelor noastre. Acest lucru reiese din faptul că noi, preoţii, suntem chemaţi să facem slujba înmormântării numai de gura lumii, rudele mortului fiind capabile să îl ducă din prima clipă la gropă şi să-l arunce ca pe un animal. Sf. Scriptură ne arată că Mântuitorul Hristos a săvârşit minuni datorită unui schimb de mărturisire de credinţă, pentru credinţa unora, mântuind pe alţii. Astfel, evanghelistul Matei (Mt. 15, 21-26) istoriseşte cum femeia cananeeancă de prin părţile Tirului şi Sidonului Îl roagă pe Mântuitorul Hristos să aibă milă de fiica sa care era îndrăcită. Acest episod biblic demonstrează că Mântuitorul Hristos primeşte cu bucurie rugăciunile unuia pentru altul şi iartă păcatele celor absenţi (fie ei şi morţi) pentru credinţa celor prezenţi. „Necredinţa în viaţa de după moarte a condus la o nepăsare totală faţă de moarte şi de cei dispăruţi, uitându-se semnificaţia „parastasului”, cuvânt de origine greacă care semnifică „a veni în ajutor” şi defineşte rugăciunea de mijlocire a celor vii pentru cei morţi. Învăţătura despre vămile văzduhului spune că un suflet ce se desparte de corpul său stă 3 zile în jurul corpului şi a 3 – a zi se ridică – ajutat de îngerii cei buni – spre Cer. În timp de 37 zile trebuie să treacă prin cele 20 de vămi. Dacă reuşeşte, atunci la 40 de zile se află lângă Creatorul său în locul fericirei veşnice. Dacă nu izbuteşte însă, adică dacă păcatele pe care le scot la iveală pârâşii omului – diavolii – atunci se aruncă în întunericul cel venic”. (Pr. Ioan N. Ionescu, „Parastasele. Rostul lor dogamtic”, Tipografia „Cugetarea”, Bucureşti, 1927, p. 61-62). În acest răstimp, slujbele făcute pentru cel mort până la 40 de zile fiind esenţiale pentru judecata sa particulară.

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 1 februarie 2009)

Niciun comentariu: