miercuri, 27 octombrie 2010

DESPRE DISCERNĂMÂNT: DUMNEZEU, LUMEA, OMUL

ÎN ROMÂNIA, SINUCIDEREA A DEVENIT UN FENOMEN ÎNGRIJORĂTOR. "Potrivit raportului Institutului Naţional de Medicină Legală pe 2009, peste 71% dintre decesele înregistrate în 2009 au fost cauzate de circumstanţe accidentale, în timp ce 25% dintre morţi au survenit în urma tentativelor de sinucidere. În 2009 s-au inregistrat 2.953 de sinucideri, numărul persoanelor decedate fiind mai mare decât în 2008, când la nivel natoinal au fost inregistrate 2.802 morti. 80% dintre persoanele care s-au sinucis au fost bărbaţi. Fenomenul sinuciderii ne îndeamnă să medităm la faptul că viaţa omului trebuie să fie pusă în valoare şi valorificată cât mai mult, iar nu privatizată până la epuizare prin golire de sens. Din păcate, tendinţa socială arată că ne îndeptăm din ce în ce mai mult spre o privatizare excesivă a vieţii noastre personale, ceea ce, potrivit principiului entropiei, conduce la diminuarea calitativă a personalităţii unui om şi la eşecul vieţii în plan personal, în cel mai nefericit caz, sfârşind prin sinucidere. Ori, învăţătura creştină - afirmând faptul că viaţa este un dar de la Dumnezeu ce nu poate fi confiscat de nimeni, nici măcar de diavol - nu permite omului să penduleze periculos între cultura vieţii şi cultura morţii, ci îi indică în mod ferm linia de echilibru care să îi permită să păşească fără să scufunde în marea de probleme a acestei lumi.

DESPRE FORMA SPIRALATĂ (SPIROIDALĂ) A RĂZBOILUI DUHOVNICESC. Între cultura morţii şi cultura vieţii este un război permanent care îmbracă diverse forme şi în care oamenii nu trebuie să devină victime. Există războaie militare, culturale, religioase, ecologice. Uneori, un război se duce pe toate fronturile, alteori numai pe o parte din acestea. Victoria finală depinde, în mare parte, şi de gradul de rezistenţă opusă inamicului pe fiecare din aceste fronturi. Pe termen lung, organizarea formelor de rezistenţă pot să dea rezultate surprinzătoare în privinţa adevăraţilor învingători. Chiar şi în cazul unei înfrângeri, se produce un fenomen de spirală, care cu greu poate fi înăbuşit. Cu alte cuvinte, ce pare fi victorios astăzi, mâine poate aluneca pe o pantă descendentă, contribuind astfel la schimbările sociale. De cele mai multe ori, încercările de înăbuşire a rezistenţei, concentrată în nucleul dizidenţei, s-au transformat în eşec întrucât singurul lor efect a fost acela de a victimiza. De aceea, Mântuitorul Hristos îi spune Sf. Ap. Petru în momentul prinderii Sale că "cine scoate sabia de sabie va pieri". Cu alte cuvinte, curentul de simpatie captat de victime poate fi convertit uşor într-un val de antipatie împotriva oricărei puteri intolerante.

DUMNEZEU NE VREA MAI AGERI SUFLETEŞTE. Şi, pentru că nimic nu se pierde, ci totul se transformă, constatăm că spirala istoriei are două faţete: una care se afirmă public, iar alta care se manifestă prin tăcere. Cu cât spirala tăcută devine mai consistentă şi absoarbe suficientă energie de la spirala care se manifestă public, cu atât schimbările devin mai dramatice. Aceste schimbări pot fi atenuate numai prin tact şi răbdare. Scufundarea Sf. Ap Petru din cauza necredinţei sale, este simptomatică pentru cei care pierd şi intră în acest fenomen de spirală. Victoria este o chestiune de echilibru între putere şi opoziţie, între cenzură şi dizidenţă, iar balanţa o poate ţine numai virtutea credinţei. Echilibrul acesta este ca mersul Sf. Ap. Petru pe valuri: orice formă de intoleranţă reprezintă un exces care tulbură starea de echilibru. Prin urmare, victoria totală se obţine prin tolerarea dizidenţei, nu prin nimicirea ei. Anihilarea oricărei forme de rezistenţă se cuvine să fie făcută după principiul victoriei de ambele părţi. În lume, acest echilibru se păstrează doar prin discernământ. Doar dicernământul este cel care te ajută să valorifici "tehnica valului", să găseşti soluţii şi, astfel, "să nu te scufunzi". Ori, bătrânul Simon Petru nu a ales soluţia, ci disoluţia, scufundându-se din ce în ce mai mult în valurile ameninţătoare. Din punctul de vedere al Mântuitorului Hristos, acest apostol era "prea moale" pentru misiunea de a "paşte" oile Sale, iar episodul petrecut pe Marea Galileii este întrucâtva iniţiatic, făcând parte din etapa care desăvârşea chemarea sa la apostolat. Marea înfuriată de care se temea Sf. Ap. Petru poate fi interpretată ca fiind o metaforă a lumii. În mod paradoxal, pescarul Simon Petru se teme tocmai de sursa sa de întreţinere. Marea reprezintă locul său de muncă, dar şi universul sau lumea în care vieţuieşte. Ori, Mântuitorul Hristos, atunci când îi spune să meargă pe mare, îl învaţă, de fapt, să nu se teamă de lume. Printre rânduri, înţelegem faptul că noi, creştinii, nu trebuie să ne fie frică de lume, ci să o iubim, aşa cum a iubit-o Dumnezeu.

SFAT ÎMPOTRIVA DELĂSĂRII. De remarcat că la polul opus Mării Galileii se situează la marea Moartă, o mare în care, datorită marii concentraţii de sare, este foarte greu să te scufunzi fiind ţinut la suprafaţă vrând-nevrând. Marea Moartă (apărută, după unii, pe locul cetăţilor Sodoma şi Gomora), spre deosebire de Marea Galileii (pe care o putem numi ad-hoc Marea Înviată, ceea ce o transformă automat într-un simbol al Bisericii Mântuitorului Hritos, întrucât El a fost extrem de activ în această zonă a Ţării Sfinte), nu îţi oferă condiţiile iniţiatice necesare învăţării tehnicii valului. Ea îţi oferă totul de-a gata; te susţine ca să nu te scufunzi. Această strategie diavolească, nepedagogică şi anti-educaţională, urmăreşte paralizarea oricărei iniţiative proprii. Din păcate, acest comportament tipic diavolesc îl întâlnim şi la om. Astfel, există un tip de oameni care, deşi par foarte serviabili mai ales în momentele de slăbiciune ale semenilor lor, din sentimente duşmănoase, se oferă să facă ei totul, în locul celorlalţi, dar numai pentru a acţiona în numele şi peste capul acestora. Între cei care ocupă locul şi cei care nu mai sunt pe val există o strânsă interdependenţă şi un raport de cauzalitate şi efect din cauza delăsării celor din urmă. Ori, Mântuitorul Hristos îl instruieşte pe puţinul credincios Simon Petru tocmai în sensul de a nu fi delăsător, ci de a prelua el iniţiativa, păşind cu încredere pe "marea vieţii", oricât de potrivnică i-ar fi aceasta.

PĂCATUL UCIDE CHIAR ŞI PE CEI MAI INTLIGENŢI DINTRE OAMENI! Valurile mânioase ale mării de probleme din viaţa fiecăruia dintre noi sunt produse de curenţii păcatului, care ne târăsc în adâncul tenebros al grijilor lumii acesteia. Sub povara păcatului omul se scufundă în sine însuşi, ca într-o mare gaură neagră, prăbuşind cu sine, din nefericire, tot ceea ce-l înconjoară. Poate că lumea nu ar trebui să fie dominată de păcătoşi, care o tratează după sufletul lor, o transformă prin prisma propriilor păcate. Poate că, în posturile cheie care influenţează mişcările lumii ar trebui să fie puşi oameni morali, nu oameni cu slăbiciuni, dispuşi să ofere contraservicii, să mintă, sau să înşele; şantajabili din cauza anumitor tare şi datori vânduţi pentru că au obţinut vreun post mai căldicel. Chiar dacă lumea suferă din cauza păcătoşilor care o conduc datorită IQ-ului lor şi al compromisurilor făcute de dragul controlului social, Mântuitorul Hristos ne învaţă să nu ne temem de ea, ci să păşim fără ezitare peste toate aceste ameninţări către ţinta finală. Prin urmare, nu IQ, ci virtutea domină lumea. Nu ceea ce stârneşte valuri impresionează, ci ceea ce, în ciuda lor, îşi atinge scopul vieţii. IQ-ul cu probleme psihice stârneşte furiile lumii, dar forţând mulţimile să se adapteze paradigmei propriei lor nebunii. Ferice de senectutea sfinţilor care conduc oamenii teferi la ţărm, învăţându-ne să-i tolerăm pe păcătoşi, dar să şi înfierăm păcatul, aşa cum Mântuitorul Hristos a înfierat puţina credinţă şi marea îndoială a Sf. Ap. Petru. Şi, mai este ceva ce învăţăm din acest episod. Păcatul nu este neapărat în tabăra adversă, ci poate să se încuibeze în propriul nostru suflet, potrivit paradigmei căreia "hoţul strigă hoţul".

Niciun comentariu: