Dacă Mark Twain spunea că Biserica este principala cauză a timidităţii în lume şi că mulţi oameni sunt aşa de frica lui Dumnezeu, atunci înseamnă că Biserica reprezintă laboratorul terestru care preface aroganţa umană în bun-simţ!
Recent, am auzit o expresie care m-a şocat prin aroganţa ei: «Dumnezeu iubeşte milionarii, pentru că altfel nu ar fi dat atât de mult la atât de puţini». Această afirmaţie iresponsabilă m-a făcut să cred că pentru aroganţa celor bogaţi nu sunt atât ei de vină, cât mai ales umilinţa servilă a celor care, hrănindu-se cu aceiaşi aroganţă din rămăşiţele ce cad de la masa stăpânilor (în antiteză cu cele la care se referise femeia cananeeancă în dialogul cu Mântuitorul Hristos), fac cu putinţă mofturile şi neruşinarea celor dintâi. Prin această umilinţă servilă, ei nu fac altceva decât să sărute mâna care nu o pot reteza, după cum spune un proverb tuareg! Făcând compromisuri care le conservă confortul anonimatului, ei cred că se pot furişa neobservaţi prin viaţă, sperând în mod fals că astfel şi problemele majore îi vor ocoli. Numai că tocmai acest compromis al umilinţei servile care nu conduce la nimic bun - nici material, nici spiritual - îl combate Mântuitorului nostru Hristos atunci când avertizează că un om credincios nu poate sluji deopotrivă lui Dumnezeu şi lui Mamona, cel din urmă nefiind altceva decât tocmai personificarea bogaţilor aroganţi (Matei 6, 24). Viclenia strategică cu care cei din urmă au ales să tolereze aroganţa celor dintâi ne determină să vorbim despre fenomenul aroganţei generalizate care a creat false nevoi în societatea contemporană. În mod paradoxal, cu toate că prea puţini pot să se laude cu atuurile unei vieţi îmbelşugate, ispita bogăţiei a creat societate contemporană o adevărată piramidă a aroganţei în care îşi au locul atât cei îmbogăţiţi pe nedrept, cât şi cerşetorii, atât competenţii, cât şi incompetenţii. Că «împăratul este gol» o ştiu toţi cei care compun piramida aroganţei, însă preferă să îşi atribuie singuri în continuare merite pe care de fapt nu le au. Cu toţii – de la patroni până la ultimul angajat - se îngrămădesc să urce pe o scară care nu duce nicăieri. Dacă «viaţa omului nu stă în belşugul avuţiei sale» (Lc. 12, 15), cine a creat aceasă falsă scară şi cu ce scop?
Teologic, nevoile reale care setează viaţa omului – şi care îşi au originea în legile naturale instituite de Dumnezeu intrate însă sub incidenţa păcatului strămoşesc (Facere 1, 16-19) - nu ar trebui să sufoce viaţa omului. În mod pedagogic, absenţa voită a lui Dumnezeu, face loc acestor nevoi în lume, ele nefiind altceva decât golul creat prin sfâşierea deplinei comuniuni divino-umane. Din păcate, acestora li s-au adăugat multe şi alte variate false nevoi care au afectat grav virtutea ascultării duhvniceşti, semn că oile îşi urmează cu încredere păstorul rânduit de Dumnezeu pe calea mântuirii. În acest sens, umilinţa servilă - care se deosebşete radical de virtutea ascultării duhovniceşti - este dovada că, în domeniul nevoilor personale sau de grup, omul a ignorat cu aroganţă faptul că prioritatea vieţii o constituie Dumnezeu, Unicul Necesar (Cuv. IOAN DE LA VALAAM, Fericirile în „Comorile pustiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 137). Acestei uitări i-a căzut victimă şi omul contemporan care îşi risipeşte întreaga viaţă satisfăcându-şi o sumedenie de false nevoi. Să luăm, spre exemplu, apetitul pentru emisiunile de genul “Vrei să fii miliardar?”. Din păcate, sunt mulţi care vor să devină miliardari peste noapte, fără a-şi pune măcar problema că miliardarii, după ce pierd totul, rămân tot cu falsa nevoie de a redeveni înapoi ceea ce au fost : miliardari. De aceea, cred că întrebarea care contribuie la intelegerea expresiei «rămăşiţelor vieţii» este următoarea: LA SFÂRŞITUL VIEŢII, CU CE RĂMÂNEM OMUL DUPA SATISFACEREA TUTUROR NEVOILOR SALE COTIDIENE (fie şi numai a celor pe care Abraham Maslow le includea în celebra sa piramidă a nevoilor motivaţionale – a se vedea articolul “A Theory of Human Motivation”, 1943)? Doar cu o lecţie de viaţă servită în mod pedagogic de Însuşi Dumnezeu?
Dacă nu ar mai fi atât de arogant, omul ar putea sesiza cu uşurinţă faptul că tocmai nevoile pot să-l conducă spre virtute, aşa cum nevoia de milostivirea lui Dumnezeu - care i-a transformat ireversibil pe toţi urmaşii protopărinţilor noştri Adam şi Eva în nişte cerşetori pereni - poate să-l facă următor al virtuţii milosteniei. Din punctul de vedere al păcatului strămoşesc, putem considera că omul botezat este un păcătos de care Dumnezeu s-a milostivit, dar care - făcându-se chip şi asemănare a lui Dumnezeu – are datoria de a deveni milostiv la rândul lui după porunca Mântuitorului Hristos: „Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv”(Luca 6, 36). Însă, nobleţii botezului se contrapune chipul păcătosului nepocăit, care nu este altceva decât un cerşetor peren, un om chinuit permanent de nevoi şi care are nevoie continuă de mila lui Dumnezeu. Contrar vorbei «Dacă dai, n-ai!», Sfânta Scriptură ne învaţă că puţină milostenie îl scapă pe om de multe nevoi: «Căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult. Iar păcătoşii sunt duşmanii vieţii lor» (Cartea lui Tobit 12, 9-10). Fiecare nevoie poate fi contracarată de câte o virtute până în punctul în care – după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi – omul Îl recunoaşte pe Dumnezeu drept Unicul Necesar: «Nu cel care posedă multă avuţie este bogat, ci cel care nu are nevoie de multe! De asemenea, nu cel care poseda putin este sărac, ci cel care pofteşte multe! Bogăţia şi sărăcia trebuie judecate după plăcerile sufletului omului, nu după măsura averii. De pildă, nu poate fi socotit sănătos un om, care suferă de sete în continuu, chiar dacă locuieşte lângă râuri şi izvoare.Ce-i foloseşte lui atâta apă, dacă setea lui rămâne nepotolită?», afirmă Sf. Ioan Gură de Aur (PSB, vol. 23). Astfel, ajungem la conlcuzia că, de fapt, nu nevoile, ci virtuţile reprezintă motivaţiile suficiente pentru om în această viaţă! Cu alte cuvinte, OMUL CAT TRAIESTE ARE DATORIA DE A CONVERTI TOATE NEVOILE SALE IN ACTE DE VIRTUTE.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu