TIMPUL, PUNTE PESTE PRĂPASTIA INDIFERENŢEI

C U V Â N T
la Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv)

glas 4, voscr. 10, Ap. Galateni 6, 11-18; Ev. Luca 16, 19-31,
Sfinţii fără de argint Cosma şi Damina

TIMPUL, PUNTE PESTE PRĂPASTIA INDIFERENŢEI

Motto: Nu este mai mare bucurie duhovniceasca decat iertarea (Pr. Calciu Dumitreasa).
TIMPUL, MĂSURĂ A FAPTELOR NOASTRE BUNE: .O tempora, o mores (Alte timpuri, alte obiceiuri!) spun latinii. Întotdeauna, în decursul Istoriei omenirii, până să se introducă o anumită concepţie au apărut altele noi, făcând ca primele să pară că au căzut în desuetitudine şi în banalitate. Dar tocmai de aceea, acest moment de ruptură (englezescul “break-point”) se întâmplă să fie cel mai nimerit pentru ca acele ideologii să fie ingurcitate mai bine, brusc şi discret. Este ca şi cum, căscând de uimire în faţa unui elefant înghiţi o muscă. O maximă spune: “Mai mult decât fiii tatălui nostru, suntem fiii epocii în care ne-am născut!” Spiritul hristic rareori mai transpare astăzi printre creştini. Mai mult decât fiii duhovniceşti ai lui Dumnezeu Tatăl ne-am lăsat înfiaţi de spiritul epocii în care trăim.

Dar, timpul, ca unitate de măsură, reprezintă o creaţie a lui Dumnezeu spre folosul oamenilor. Cât suntem în viaţa aceasta, ne putem ajuta unii pe alţii fie material, fie duhovniceşte după sfatul Sf. Ap. Pavel care spune: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Şi, tot el adaugă, subliniind acest aspect: ”Pânã ce avem vreme să facem binele, faţă de toţi” (Galaten 6, 10). Conform concepţiei teologice pauline, rezultă că timpul petrecut în lume văzută este pentru a ne ajuta reciproc, în timp ce în lumea nevăzută - care este o lume în afara timpului şi, prin urmare, nu se mai cronometrează - orice măsurătoare încetează. Ceea ce este timpul pentru lumea văzută, aceea este eternitatea pentru lumea nevăzută. De altfel, din cauza eternităţii care caracterizează viaţa de dincolo, pe aceasta o mai numim „viaţă veşnică”.

Scopul petrecerii în timp a omului este de a-şi disciplina sufletului şi trupul, astfel încât, despătimit de păcat să nu mai ardă de dorinţa de a actualiza material focul imaterial al patimilor de care este muncit, aceasta fiind, de altfel, sensul văpăilor Iadului. Din punct de vedere cronologic, păcatul este o frână în mişcarea pe care omul o execută în timp către Dumnezeu. Din această cauză, în Apocalipsă se spune că diavolul este mânios pentru că „timp nu va mai fi” (Apoc. 10, 5), sfârşitul timpului fiind îndumenezeirea. Conştient că timpul în care poate lucra este scurt, întrucât în Cer şi Iad funcţia acestuia încetează (Apoc. 12, 12), diavolul încearcă să-şi impună stăpânirea în lumea aceasta, făcându-i pe oameni indiferenţi faţă de problema mântuirii şi faţă de marele dar al îndumnezeirii, care înseamnă dobândirea odihna cea veşnică.

ETERNITATEA, CAUZA LIPSEI DE SCHIMBARE A SUFLETULUI DUPĂ MOARTE. Deşi între Cer şi Pământ este o legătură nemijlocită datorită harului dumnezeiesc, Pr. Prof. Dumitru Stăniloare ridică problema raportului dintre timp şi eternitate punând următoarea întrebare: „Dar ce eternitate ar fi aceea din care o Persoanã divinã nu poate dispune de un timp?” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMOR, Bucureşti, 1997, p. 169). Mântuitorul Hristos, în dubla Sa calitate de om şi Dumnezeu, se coboară din eternitate în timp, pătrunzând în istoria umanităţii. Din această cauză, fiind Cel ce S-a coborat din Cer (In. 3, 13) şi aflându-se sub timp, El este autorul judecăţii oamenilor, atât la judecata particulară, cât şi la cea universală pentru că El este cel care devine o pârghie spre îndumnezeire a umanităţii învârtoşate în lucrări diavoleşti: “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului“ (In. 5, 22).

După judecata particulară a sufletelor, Mântuitorul Hristos ne arată că este mai uşor să învieze cineva – adică să trearcă din eternitate în timp - decât să treacă din Rai în Iad. Astfel, pe lumea cealaltă, ne spune în pilda „Săracului Lază şi a bogatului nemilostiv”, între făpturile umane care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu şi cele care i-au ignorat sau i-au dispreţuit învăţăturile “se întăreşte o prăpastie” pe care cei ce voiesc să treacă dintr-o parte într-alta să nu poată (Lc. 16, 26). Să fie oare eternitatea cauza acestei prăpăstii peste care nu poate trece nimeni? Lipsa timpului şi a trupului, specifice vieţii pământeşti, fac imposibil orice progres sau regres individual pe calea mântuirii în viaţa de dincolo fără o susţinere totală din partea lui Dumnezeu.

Când cerem lui Dumnezeu ”veşnica pomenire” pentru cineva, îi cerem ca sufletul acestuia să fie susţinut de Dumnezeu, aşa cum Lazăr era ţinut în braţe, la sânul lui Avraam. În slujba înmormântării, întreaga Biserică, deci şi cea Cerească, se luptă pentru câştigarea în Împărăţia Cerurilor a sufletului celui răposat, expresiile „sânul lui Avraam” sau „corturile drepţilor” indicând interesul îngerilor şi al sfinţilor, deopotrivă cu cel al lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului oricărui drept credincios.

Părintele Mitrofan - bazându-se pe datele parastaselor pentru morţi care se fac pentru obţinerea trimiterii sufletelor la Rai - afirmă că fiecare suflet, chiar şi cel rău, ajunge după moarte de două, sau de trei ori în faţa lui Dumnezeu: în ziua a treia, a noua şi a patruzecea, când i se dă sentinţa. Până în ziua a treia străbate vămile, între a treia şi a noua, cercetează raiul, între a noua şi a patruzecea, iadul. În a patruzecea zi, Mântuitorul nostrum Hristos decide locul lui în Rai sau în Iad. (Pãrintele Mitrofan, Viaţa răposaţilor noştri, trad. din franceza de Iosif, mitropolit primat, Bucureşti, 1890, p. 186). Aceste parastase se justifică, după cum afirmă Pr. Dumitru Stăniloae, datorită dispoziţiei decisive cu care iese sufletul din viaţă, după principiul soteriologic aplicat tâlharului de pe cruce care s-a pocăit în ultimele clipe de viaţă: ” În orice caz rugăciunile şi cântările de iertare pentru cel decedat presupun o căinţă a aceluia măcar în ultimele clipe ale vieţii lui, o ieşire a sufletului din trup în stare de căinţă, pe care credem că o continuă şi după moarte.” (Ibidem, p. 194).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 1 noiembrie 2009