sâmbătă, 4 aprilie 2009

CRIZĂ UMANITĂŢII ESTE DETERMINATĂ DE FAPTUL CĂ OAMENII NU MAI AU TIMP PENTRU DUMNEZEU

C U V Â N T
la Duminica a V-a din Post (a Cuv. Maria Egipteanca);
Ap. Evrei IX, 11-14; Galateni III, 23-29; Ev. Marcu X, 32-45; Luca VII, 36-50

A FI CREŞTIN SAU A FI LA MODĂ? În timp ce lumea, în general, îşi petrece timpul punându-se la punct cu tot ce este la modă în această viaţă, adevăraţii creştini priveghează spre a se învrednici de mântuirea sufletului lor postind şi rugându-se lui Dumnezeu cu pocăinţă. A fi la modă sau a fi creştin? Aceasta este dilema pe care teologii au responsabilitatea duhovnicească de a-i ajuta pe semenii lor să o rezolva oridecâteori constată că în societatea în care trăiesc apar tentaţii care riscă să-i îndepărteze cu totul de Dumnezeu. A fi creştin nu este o modă, ci un criteriu sau o condiţie în funcţie de care putem dobândi mântuirea. Dar, precizăm că, în egală măsură, a fi creştin nu conferă omului automat statutul de mântuit. Statutul de creştin, foarte strâns legat de formarea carcaterului bisericesc, conferă doar dreptul de a se apela la mijloacele de mântuire puse la dispoziţie de Biserică. aşa cum este cazul Sfintelor Taine.
PRIN POCĂINŢĂ, PACATUL CEL MAI ADANC SE POATE PREFACE ÎNTR-O DRAGOSTE FIERBINTE FAŢĂ DE DUMNEZEU. Rugăciunea are capacitatea de a schimba în bine gândurile omului. Prin lucrarea rugăciunii, mintea umană ajunge să cunoască frumuseţea morală, uneori chiar şi cu preţul pierderii frumuseţii trupeşti. Acesta este, de fapt, şi mesajul troparului sfinţilor - inclusiv al Sf. Maria Egipteanca - care „luând crucea au urmat lui Hristos şi lucrând au învaţat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor”. În miercurea din săptămâna a cincea a Postului Mare, împreună cu întreg Canonul cel Mare, s-a citit şi viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Acest canon, compus de Sfântul Andrei Criteanul (sec. VI-VII), care este şi autorul hagiografiei Sfintei Maria Egipteanca, este un dialog al omului păcătos cu propria sa conştiinţă ce are ca efect răzgândirea omului păcătos (gr. μετάνοια). Aşa cum, metaniile pe care le facem prin plecarea noastră cu faţa la pământ preînchipuie căderea noastră, iar ridicarea de la pământ răscupărarea noastră, tot aşa, prin pocăinţă, omul se poate ridica la frumuseţi sufleteşti nebănuite. Exemplul de pocăinţă al Sf. Mariei Egipteanca ne demonstrează că păcatul cel mai adânc necesită o pocăinţă pe măsură pentru a fi eradicat total din natura umană în care se întipărise.
PATIMILE MAJORE NECESITĂ O POCĂINŢĂ MAJORĂ. Dacă am fi mai chibzuiţi şi ne-am păstra echilibrul spiritual de la momentul botezului nostru creştin şi până la trecerea la cele veşnice, ridicarea prin pocăinţă nu ar mai fi atât de “dramatică”, ca în cazul Mariei Egipteanca. Efortul duhovnicesc de a-şi răstigni păcatele tinereţilor ale celei devenită “înger în trup” arată cât de dificil este de refăcut chipul lui Dumnezeu odată ce a fost întinat de păcat. A fi echilibrat în viaţă nu înseamnă a fi un creştin căldicel, despre care Mântuitorul Hristos să se lepede (Apoc. III, 14-16). Dimpotrivă, putem afima că aceasta ne cere nouă Mântuitorul Hristos: “Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngusta este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Mt. 7, 13-14). Dar, găsirea porţii celei strâmte şi a căii înguste depinde de tăria cu care răsună în noi vocaţia mântuirii.
TOŢI OAMENII AU VOCAŢIA MÂNTUIRII. Chemarea sau vocaţia, "este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El" (Dicţionar al Noului Testament). Chemarea lui Dumnezeu vs. orbire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10); rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) şi împietrirea inimii (Marcu 16, 14). Mijloacele de a convinge pe cineva să creadă în Dumnezeu sunt: citirea Sfintelor Scripturi, minunile lui Dumnezeu, privirea cu înţelegere a zidirilor lui Dumnezeu şi predica prin pilda vieţii. Conform învăţăturii Bisericii, primul mijloc de a convinge pe cineva să creadă în Dumnezeu este predica deoarece credinţa vine prin auz, iar auzul vine prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu ( Romani 10, 17 ). Căci, cum vor crede de nu vor auzi (Ioan l, 7; 17, 20; Fapte 8, 12, 14, 17; Romani l, 5; 10, 8; 16, 26; Efeseni 1,13; II Tesaloniceni 1,10 ).
MÂNDRIA, PRINCIPAL OBSTACOL ÎN CALEA MÂNTUIRII. Ceea ce învârtoşează tot mai mult fiinţa noastră şi nu ne dă voie să ne pocaim, de a ne pare rău, de a ne înmuia inimile este încăpăţanarea. Veninul încăpăţânării este secretat de mândrie. Încăpăţânarea este o încredere considerabilã în propria părere, care, în faţa dovezilor convingătoare, cu greu poate admite că a greşit. Atunci când se manifestă sub forma împotrivirii faţă de adevărul credinţei creştine, încăpăţânarea devine un păcat împotriva Duhului Sfânt: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt! (Faptele Apostolilor 7, 51). Păcatul împotriva Duhului Sfânt este cele mai grav păcat făcut de oameni pe pământ pentru că hulesc pe Dumnezeu şi alungă harul Duhului Sfânt de la om. Acest tip de păcat este cel mai mare şi mai greu de vindecat: „De va fi unul vârtos la cerbice, minune va fi de se va îndrepta” (Susana, 16,12). Mai mult, acest tip de păcate nu se iartă nici pe pământ, nici în Cer, pentru că sunt făcute împotriva Adevărului şi a Darului Duhului Sfânt.
CUM NE VINDECĂM DE MÂNDRIE? Marcu Ascetul vorbeşte despre „o zdrobire de inimă lină şi folositoare, spre înmuierea ei. Privegherea, rugăciunea şi răbdărea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare”. “Trezvia este o metoda duhovniceasca care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbaveste pe om de gânduri sau cuvinte patimase, precum şi de fapte rele... Ea e propriu zis curatia inimii. Pe aceasta o fericeşte Hristos, zicînd: "Fericiţi cei curaţi cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu". (Isihie Sinaitul în „Scurt cuvânt de folos sufletului si mântuitor despre trezvie si virtute”). Acest procedeu duce la trezirea conştiinţei în om. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om; trîmbiţă care cheamă din interior la pocăinţă, îndreptarea şi mîntuire. Pr. Alexandru Bârcă motivează încăpăţânarea multora în felul următor: „Când te ştii urât, nu te uiţi în oglindă! Cine se va vindeca de încăpăţânare va dobândi încrederea în Dumnezeu. Aşa va putea rosti din inimă “am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sf. Treimi închinându-ne”, aşa cum cântăm noi, de obicei, după primirea Sf. Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Încrederea este o credinţă fără rezerve. Tot timpul eşti pe fază, gata să răspunzi chemării lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae spune, în acest sens, că depărtarea de Dumnezeu, neîncrederea în El sau rătăcirea de la calea Lui este dată de ''intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru'' (cf. ''Iată Eu stau la uşă şi bat! De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el.'' (Apoc. 3, 20). Dacă nu ne simţim chemaţi de Dumnezeu, înseamnă că noi suntem surzi, că nu suntem pe fază, că noi nu avem curajul de a-I raspunde şi ezităm să-I împlinim porunca de a pune în practică toate câte ne-a învăţat.
TIMPUL ACORDAT LUI DUMNEZEU, CEA MAI PREŢIOASĂ INVESTIŢIE. Mulţi dintre noi cei de astăzi se plâng că nu mai le ajunge timpul ca să mai şi meargă la Biserică. Semnul sărăciei nu este lipsa banilor, ci lipsa timpului. Când veţi constata că nu vă mai ajunge timpul şi veţi motiva astfel, puneţi-vă întrebarea al cui rob aţi devenit. Cui îi acordaţi timpul dumneavoastră? Astfel, veţi ştii cine vă este dator. Îndatoraţi-L pe Dumnezeu! Cred că este cea mai bună investiţie. Spre exemplu, dacă vreţi să aflaţi câtă încredere aveţi în Dumnezeu măsuraţi timpul acordat participării la slujbele Bisericii în duminici şi sărbători. Ce motive v-au împiedicat să participaţi? Sunt ele binecuvântate de Dumnezeu. Dacă, privite din perspectiva lui Dumnezeu sunt mai importante decât participarea la Sfintele Slujbe atunci înseamnă că El v-a chemat să le împliniţi exact atunci când trebuia să fiţi la Biserică. Te-a chemat Dumnezeu să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun si cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof, medic sau mecanic sau în alt serviciu, asa să rămâi. Dar să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul şi fiecare din noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână. (pr. Ilie Cleopa). Pentru că valoarea muncii lor depinde de felul omului: „Omul bun din comoara lui cea bună le scoate pe cele bune; pe când omul rău din comoara lui cea rea le scoate pe cele rele” (Mt. 12, 35).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 5 aprilie 2008

Niciun comentariu: