vineri, 15 ianuarie 2010

DESPRE NECESITATEA CUNOAŞTERII ÎNVĂŢĂTURII BISERICEŞTI

C U V Â N T
Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu)
(Cuv. Antonie cel Mare, Cuv. Antonie cel Nou din Veria, Cuv. Ahila, Ap. I Timotei 4, 9-15; Ev. Luca 19, 1-10; glas 7, voscr. 10)

DESPRE NECESITATEA CUNOAŞTERII ÎNVĂŢĂTURII BISERICEŞTI

Motto: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc. 19, 10).

SCOPUL NAŞTERII DOMNULUI NOSTRU HRISTOS ILUSTREAZĂ ROSTUL NEVOINŢEI ÎMPOTRIVA PĂCATULUI. Întruparea Mântuitorului nostru Hristos prin naşterea din Fecioara Maria - spune Pr. Dumitru Stăniloaie într-un comentariu la scrierea Sf. Atanasie cel Mare despre Cuviosul Antonie cel Mare - „a pus în lumină valoarea veşnică a trupului şi capacitatea lui de a fi făcut mijloc de biruinţă asupra diavolului” (în Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea a II-a: Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, PSB, vol. 16, EIBMOR, 1988, p. 195). Chiar dacă Cuviosul Antonie cel Mare recunoştea că faptul că ”păcatul este o patimă a materiei”, motiv pentru care considera că “era cu neputinţă să se nască trup fără de păcat” (cf. Antonie cel Mare în Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre purtare, în 170 de capete , “Filocalia” vol. 1, Institutul de Arte Grafice “Dacia traiană” S.A., Sibiu, 1947, p. 12), prin viaţa sa, după cum afirmă Sf. Atanasie cel Mare, acest cuvios părinte a făcut din trupul lui - prin împreună lucrarea cu harul lui Dumnezeu (I Cor. 15, 10) - un mijloc de biruire asupra răului, ilustrând practic rostul nevoinţei împotriva păcatului. Prin această nevoinţă, Sf. Atansie cel Mare foloseşte de imaginea Cuviosului Antonie cel Mare, cel care a reuşit să “osândească păcatul în trup” (Sfântul Atanasie cel Mare, idem, p. 196), pentru a o oferi ca un contraexemplul valabil doctrinei ereticilor arieni. Aceştia, prin negarea statutului de fiinţă necreată a Mântuitorului nostru Hristos, anihilaseră rostul oricărei nevoinţe trupeşti împotriva păcatului. Mai mult, Sf. Atanasie cel Mare povesteşte despre o confruntare directă a Cuviosului Antonie cel Mare cu ereticii arieni: “Minţind odată nişte arieni că el (Cuviosul Antonie cel Mare – n.n.) cugetă aceleaşi ca ei, s-a supărat şi s-a mâniat împotriva lor şi i-a dat pe faţă în predici, spunând că erezia lor e cea mai rea şi înainte mergătoarea lui Antihrist. Şi învăţa poporul că Fiul nu este făptura lui Dumnezeu, nici n-a fost făcut din cele ce nu sunt, ci că e Cuvântul veşnic şi Înţelepciunea fiinţei Tatălui. Pentru aceea este necredincios lucru a spune: Era cândva când nu era, căci Cuvântul a fost pururea existând împreună cu Tatăl” (Sfântul Atanasie cel Mare, idem, p. 232).

ROSTUL NEVOINŢEI ÎMPOTRIVA PĂCATULUI PENTRU CONDIŢIA UMANĂ. Lipsa nevoinţei împotriva păcatului conduce la degradarea fiinţei umane. Chiar dacă nevoinţa omului împotriva păcatului trebuie să fie permanentă, ea este incomparabilă cu răsplata venită din partea lui Dumnezeu. Dacă Fiul este veşnic şi deofiinţă cu Tatăl, nu acelaşi lucru se întâmplă cu oamenii care, deşi au suflet nemuritor, au fost creaţi în timp. Aceştia, spunea Cuviosul Antonie cel Mare, cu preţul unei clipe trăite pentru Dumnezeu în timpul vieţii lor pământeşti, pot cumpăra veşnicia în viaţa de dincolo, aşa cum, asemenea lui Iuda, printr-o singură clipă de nepăsare duhovnicească, pot pierde mântuirea: „Timpul nostru e nimic faţă de viaţa veşnică. Tot lucrul din lume se vinde cu preţul valorii lui şi egalul se schimbă pe egal. Dar, făgăduinţa vieţii veşnice se cumpără cu foarte puţin. (…) Când, deci în toţi cei optzeci de ani, sau chiar în o sută, vom fi stăruit în nevoinţă, nu vom împărăţi numai ani egali cu cei o sută de ani, ci în loc de cei o sută vom împărăţi în vecii vecilor” (Sfântul Atanasie cel Mare, idem, p. 200). Din păcate, mintea neobişnuită cu lucrarea lui Dumnezeu nu poate să întrevadă rostul acestei nevoinţe, determinând degradarea fiinţei umane. “Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea şi în minte cuvântul”, obişnuia să spună Cuviosul Antonie cel Mare (în “Filocalia”, op. cit. p. 22). Mai mult decât oricare alte valori, politice, culturale, sociale, economice, juridice etc., absenţa religiei conduce la degradarea condiţiei umane. Aceasta reiese şi din următoarea relatare a Sf. Atanasie cel Mare din viaţa acestui cuvios părinte: “Venind unii şi gândindu-se că-l iau în râs că nu învăţase carte, Antonie zise către ei: Ce credeţi? Ce e mai întâi: mintea sau cartea? Şi care din ele e pricina celeilalte: mintea cărţii sau cartea minţii? Iar, aceia răspunzând că întâi e mintea şi că ea a născocit cartea, Antonie le zise: Deci cel cu mintea sănătoasă n-are nevoie de carte. Deci, au plecat minunându-se aceia că au văzut atâta deşteptăciune la un om simplu” (Sfântul Atanasie cel Mare, idem, p. 233).

GÂNDIREA LUI DUMNEZEU DE REGĂSEŞTE ÎN SCRIERILE REVELATE OMULUI DE DUMNEZEU. Dar, nu acelaşi lucru este şi cu Sfânta Scriptură al cărui autor este Însuşi Dumnezeu. În acest caz, “mintea” sau gândirea Sfintei Scripturi este Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul Întrupat în persoana Mântuitorului nostru Hristos care i-a scăpat pe oameni de păcat. De aceea, “orice vei face, să ai mărturie din Sfintele Scripturi”, obişnuia să spună Cuviosul Antonie cel Mare, după cum reiese dintr-o relatare povestită în Patericul egiptean.
Deosebind învăţăturile oamenilor de cele ale lui Dumnzeu, Sf. Ap. Pavel spune: “De basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă. Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea, fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4, 7). Convins de faptul că „pricina tuturor relelor este necunoaşterea Sfintelor Scripturi”, Sf. Ioan Gură de Aur face următoarea interpretare a versetului de la I Timotei 4, 13: „Ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” şi, într-un cuvânt, „întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune” (Tit 2, 7), adică „fii tu prototip al vieţii, stând înaintea păstoriţilor ca o icoană vie, ca o lege însufleţită, ca un îndreptar, ca un monument viu al bunei vieţuiri, căci aşa trebuie să fie dascălul” (Sf. Iona Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola Întâi către Timotei, Nemira, Bucureşti, 2005, p. 61).

NECESITATEA IMPROPRIERII GÂNDIRII LUI DUMNEZEU. Sf. Ioan Gură vorbeşte despre o impropriere de către om a gândirii lui Dumnezeu: „Căci cel ce se obişnuieşte cu cuvintele învăţăturii, el mai întâi se foloseşte, fiindcă prin cele cu care sfătuieşte pe alţii se va umili şi el. (…) Şi Hristos zice: „orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52). Şi iarăşi fericitul Pavel zice: „prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde” (Romani 15, 4)” (Sf. Iona Gură de Aur, idem, p. 61).

Acest lucru îl căuta şi vameşul Zaheu la Mântuitorul nostru Hristos, fiind capabil – aşa cum avea să facă mai târziu şi Cuviosul Antonie cel Mare – să renunţe la toate bunurile pămâteşti împovărătoare de dragul gândirii Sale dumnezeieşti. Astfel, rugându-ne cu cuvintele lui Eftimie Zigabenul: “Zaheu, sunt şi eu mic de statură duhovnicească, că încă mă târăsc în jurul celor pământeşti şi caut să-l văd pe Hristos limpede şi precum se cade, însă nu pot de nu voi fugi din cele ce mă împiedică şi nu mă voi sui în pom ridicându-mă deasupra celor pămâteşti către cele cereşti. Atunci mă va vedea şi El cu adevărat şi mă va chema la Sine şi locaş la mine va face, că unul ca acesta se face casă lui Dumnezeu” (Eftimie Zigabenul, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006).

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelim on din Bucureşti, 17 ianuarie 2009)

Niciun comentariu: