joi, 12 martie 2009

PENTRU O CONŞTIINŢĂ BISERICEASCĂ CARE SĂ APERE UNITATEA BISERICII!

C U V Â N T
la Duminica a 2-a din Post (a Sf. Grigorie Palama)
Sf. Mucenici: Agapie, Plisie şi Timolau (Ap. Evrei 1, 10-14; 2, 1-3, al Sfântului: Evrei 7, 26-28; 8, 1-2;
Ev. Mc. 2, 1- 12, Vindecarea Slăbănogului din Caperanum, a Sfântului: Ioan 10, 9-16)

PENTRU O CONŞTIINŢĂ BISERICEASCĂ CARE SĂ APERE UNITATEA BISERICII!
"Nu mai traiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2, 20).

POSTUL, SALVATORUL UNITĂŢII BISERICEŞTI. Lipsa consensului bisericesc este o maladie spirituală care poate afecta iremediabil unitatea fiinţială a Bisericii. Această boală a sufletului este cauzată, în principal, de slăbirea credinţei religioase şi, netratată duhovniceşte, poate avea consecinţe dezastruose asupra comuniunii euharistice a membrilor unei Biserici, subminând unitatea acestei instituţii divino-umane. În această perioadă prepascală a Triodului, este şi firesc să recomandăm postul - calea care ne conduce spre împărtăşirea cu trupul şi sângele Mântuitorului nostru Hristos - drept forma desăvârşită de consens bisericesc prin care toţi membrii unei Biserici contribuie efectiv la întărirea unităţii acesteia. Facem această afirmaţie, ţinând cont de faptul că postul reprezintă forma de smerenie şi solidaritate creştină prin care este activată conştiinţă bisericească a credincioşilor unei Biserici. În acest sens, precizăm că teologul Ioannis Zizioulas este de părere că a avea conştiinţă bisericească înseamnă a fi conştient că, în Biserică, nici un creştin nu are dreptul să acţioneze în numele comunităţii, adică în locul ei, ci integrându-se acesteia (Ioannis ZIZIOULAS, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 185).
O CONŞTIINŢĂ ÎNTĂRITĂ DE CREDINŢA CEA ADEVĂRATĂ NU VA CĂUTA NICIODATĂ SĂ SUBMINEZE UNITATEA BISERICII! Sfântul Apostol Pavel – conştient că diavolul, chipul răutăţii, nu poate să-i înşele şi să-i dezbine pe oameni decât prefăcându-se în chip al faptei bune - ne învaţă că "însuşi satana se preface în înger de lumină" (2 Corinteni 11, 14). Ca rezultat al unei astfel de lucrări diavoleşti menţionăm apariţia ereziilor în sânul Bisericii, aceşti “hibrizi” sau “clone” realizate prin implantarea neghinei diavoleşti în spaţiul bisericesc. Scopul acestei "neghine" – cum sunt consideraţi cei care se fac unealtă diavolului – este acela de a strica învăţăturile Mântuitorului Hristos şi de a se amesteca în mod inobservabil cu trupul Bisericii pentru a-i vătăma pe cei dreptcredincioşi. Spre exemplu, pentru că suntem în Duminica Sf. Grigorie Palama, amintim ispita de a vedea cu orice preţ lumina necreată a prezenţei lui Dumnezeu cu care se luptă unii dintre călugării isihaşti, mai slabi in credinta. Deseori, bieţii oameni cred că, văzând lumina ating desăvârşirea, fără să-şi dea seama că, de fapt, stau de vorbă cu diavolul, cum fac cei care practică vrăjitoria, yoga, spiritismul, ghicitul etc. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să cercetăm la roadele vederilor duhovniceşti pentru că acolo se văd diferenţele între lumina harului dumnezeiesc şi lumina diavolească, care aduce multă tulburare.
Numai o eroarea de tip gnostic, doctrină care se diminuase aproape total în secolul al V-lea, odată cu victoria creştinismului în Imperiul Roman, ar putea să explice ireconciliabilitatea opiniilor pro şi contra din interiorul unei Biserici. Ori, creştinii care cred că pot ajunge la mântuire doar printr-o cunoaştere totală sau perfectă (gr. γνoσις, cunoaştere), inclusiv a tuturor semnelor prezente în Apocalipsa Sf. Ap. Ioan, se înşeală amarnic, provocând doar tulburări diavoleşti în interiorul Bisericii. De aceea, precizăm foarte clar că respectând principiul consensului, fără a admite teoria origenistă a apokatastazei, o conştiinţă bisericească autentică nu poate să judece în termenii unui dualism gnostic: bun versus rău, pozitiv versus negativ. Prin consens bisericesc, teologii înţeleg credinţa totală a Bisericii, adică „voinţa comună de conformitate cu Adevărul, care îl constituie persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, punctul principal de convergenţă între creştini, în calitate de membri ai Bisericii Sale” (Paul EVDOCHIMOV, Ortodoxia, EIBMO, Bucureşti, 1996, p. 175). Patriarul Teoctist, care avea o vorbă: “Nu puteţi greşi voi, cât pot ierta eu!”, ne-a lăsat ca un testament porunca de a păstra “unitatea şi continuitatea” în Biserica noastră. De dragul ortodoxiei bisericeşti, dreptcredincioşii au luat atitudine faţă de orice formă de erezie, aşa cum a făcut şi Sfântul Grigorie Palama[1]. Însă, Biserica, a cărui principală misiune este de a fortifica crezul creştin (Matei 28, 19), poate face doar prin iconomie anumite concesii în cazul celor slabi în credinţă, fiind de înţeles cât de greu este pentru creştinii ortodocşi să înţeleagă pe cine au înaintea lor.
SĂ NU IGNORĂM PUTEREA SFINŢITOARE A BISERICII! Să ne reamintim, spre exemplu, de atitudinea Sf. Ap. Petru sau a Sf. Ap. Pavel în faţa mâncărurilor considerate în Vechiul Testament „urăciune,” „spurcăciune” (Leviticul 11, 10-13; 20, 23, 41-42), un produs „urâcios,” „scârbos” şi „necurat” (Deuteronom 14, 3) în privinţa cărora, evrei fiind, ţineau cont de avertismentul lui Dumnezeu de a nu consuma asemenea carne (Leviticul 11, 43). Ori, Mântuitorul nostru Hristos dezvoltă o conştiinţă bisericească care pune accentul pe dimensiunea sfinţitoare a lui Dumnezeu, manifestată prin harul necreat al Acestuia. „Această învăţătură – după cum remarcă pr. Dumitru Stăniloae – şi-a atins cea mai clară expresie în formularea Sf. Grigorie Palama (pe care îl prăznuim astăzi) că harul este o energie necreată, izvorâtă din fiinţa dumnezeiască a Celor trei ipostasuri şi e nedespărţită de ea, sau de aceste ipostasuri” (pr. prof. Dumitru STĂNLIOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Editura Institututului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 200). Datorită lucrării sfinţitoare a harului Său, Dumnezeu îl interpelează pe Sf. Ap. Petru - care văzuse în vis Cerul deschis şi auzise o voce care i-a spus să mănănce dintr-un vas ca o faţă de masă mare plin de spurcăciuni (F. Ap. 10,11-13) – cu următoarele cuvinte: “Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat” (F. Ap. 10, 15). Din acest moment, Sf. Ap. Petru avea să înţeleagă că „Dumnezeu i-a arătat să nu considere pe nici un om spurcat sau necurat” (F. Ap. 10, 28), aşa cum procedau iudeii, spre exemplu, cu samarinenii pe care îi consideru spurcaţi[2].
În consens cu cele descoperite de Dumnezeu Sfântului Ap. Petru, Sf. Ap. Pavel, discutând despre „mâncarea lucrurilor jertfite idolilor” (I Corinteni, 8, 4), o controversă considerabilă în epoca Noului Testament, ridică problema smintelii. Deşi, explică faptul că „un idol este totuna cu nimic” (I Cor. 8, 4), clarificând că era permis să se mănânce carne care fusese oferită unui idol, recomandă să nu se mănânce doar, din cauza celor slabi în credinţă, pentru a nu cauza jigniri sau sminteli (I Cor. 8, 13; 10, 28). Ori, celor slabi în credinţă nu trebuie decât să se convingă de puterea sfinţitoare a Bisericii. Aşa cum obiectele păgâne erau încreştinate în primele veacuri creştine, Biserica, prin Sfintele sale Taine, are misiunea de a curăţi de „urâciune” sau „spurcăciune” şi de a sfinţi natura creată, consacrându-i-o lui Dumnezeu. Procesul de sfinţire în cultul creştin apare cel mai bine descris în cazul Tainei Sfintei Euharistii. Prin actul invocării Duhului Sfânt – aşa cum reiese, spre exemplu, din perspectiva epiclezei euharistice [gr. έπίκλησις, - εως, lat. invocatio = invocare în vederea sfinţirii] – se produce o prefacere [gr. μεταβολή, - ηζ]. Cu alte cuvinte, sub efectul lucrării harului necreat al lui Dumnezeu, care are rolul de a potenţa natura şi energiile create ale lumii acesteia, se produce o consacrare sau o convertire, după caz, în sensul unei reorientări axiologice care le face pe toate vrednice de Dumnezeu [ gr. „αξίως τοû Θεοû ” („…vrednici înaintea lui Dumnezeu”, Col. 1, 10; I Tes. 2, 12; III In 1, 6)].
CONFUZIA SPIRITUALĂ ACTAULĂ DIN BISERICĂ ESTE DETERMINATĂ DE SOCIETATEA DE CONSUM. Trăim într-o societate în care marketingul domină religia, în sensul că religia a devenit obiect de marketing. În societatea de consum, care tinde să reconsidere valorile religioase după principii de marketing, ereziile mistice au reuşit să sporească confuzia spirituală. Unicul produs al marketingului religios este erezia. Ereticul, după cum arată şi numele (gr. hairesis şi lat. haeresis = opţiune, alegere), îşi alege religia din mulţimea de oferte cărora li se fac publicitate în funcţie de propriile preferinţe. Astfel, el poate să opteze între diverse religii sau mai multe deodata (realizand un mixt de marketing religios), în funcţie de preferinţele sale intelectuale şi sufleteşti, iar nu de adevărul revelat. Ori, în acest context, Biserica se confruntă indubitabil cu ispita ivirii proorocilor mincinoşi (schizmatici, sectanţi, yoghini, newage-işti etc.) despre care Mântuitorul Hristos a spus: "Mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi vor înşela" (Mt. V,11). Din cauza aceasta, Biserica creştină, care nu este interesată de puterea lumească şi de conducerea lumii, manifestă o grijă cu conotaţii eshatologice pentru forma şi tipul valorilor care guvernează lumea. Dar, din punct de vedere eshatologic, Biserica trebuie să se concentreze asupra acurateţei învăţăturii sale de credinţă, asupra corectitudinii doctrinar-teologice a opiniilor care influenţează viaţa spiritual-morală a credincioşilor ei, iar nu pe dezbateri de genul bun versus rău, pozitiv versus negativ, care miros a puciosă gnostică. (Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 16 martie 2009)
[1] Aşa se face că, prin 1340, sesizând erorile teologice ale lui Varlaam, Sfântul Grigorie Palama îi răspunde într-o scriere intitulată "Tomul Aghiorit". Prin acest tom aghioritic, Sfântul Grigorie întoarce împotriva lui Varlaam acuza de masalianism adusă isihaştilor. Mesalianismul este o erezie mistică apărută în secolul al IV-lea, condamnată la Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes (431). Mesalienii, socotind că văd fiinţa lui Dumnezeu ca o lumină materiala, erau în fond panteişti şi, implicit, că îndumnezeirea e o deprindere produsă prin puterile create ale omului. Membrii acestei secte mistice vroiau să se dedice cu totul rugăciunii, ca formă de luptă cu cel rău, deoarece considerau că Botezul este ineficient în a-l exorciza. Din cauza acestei credinţe ei refuzau participarea la Sfintele Taine, iar ca mod de viaţă trăiau din cerşit, în încercarea de a dedica cât mai mult timp rugăciunii. Sinodul a hotărât că, în cazul nelepădării învăţăturilor mesalinene, pedeapsa disciplinară să fie următoarea: „Dacă se stăruie în aceasta şi nu le anatemizează, preoţii, diaconii şi cei care au o treaptă în Biserică să cadă şi din cler şi din treaptă şi din comuniune, iar laicii să fie anatemizaţi.” (cf. Arhid. Ioan Ică jr., Sinodiconul Ortodoxiei, Editura Deisis, Sibiu);
[2] Samarinenii erau ocoliti de catre ceilalti evrei, fiind socotiti "de alt neam", adica pagani. De fapt, in timp, samarinenii se amestecasera cu alte neamuri pagane, adoptand si o parte din credintele acestora dar pastrand si prevederi ale legii ebraice. Era, asadar, un sincretism religios in care alaturi de inchinarea la Iahve se adauga si slujirea la idoli, pe cele doua culmi muntoase ale Samariei: Garizim si Ebal. Ei nu respectau intreaga Lege, ci tineau numai Pen­tateuhul lui Moisi, erau monoteisti, aveau un templu propriu pe Mun­tele Garizim si pastrau ideea mesianica. Iudeii detinand insa suprematia in cadrul societatii din acele locuri si din acea vreme, ii tratau pe samarineni cu mare dispret. Pentru evrei, “samaritean” era cel mai nedemn cuvânt ce putea fi folosit. Însemna “câine” sau “diavol”. Acest tip de atitudine ridică "probleme rasiale".

Niciun comentariu: