BUNĂTATEA DOBÂNDITĂ PRIN HAR DEPĂŞEŞTE LIMITELE BINELUI ÎNCHIPUIT DE OM

C U V Â N T
la Duminica a XII-a după Rusalii (Tânărul bogat);
Ap. I Corinteni XV, 1-11; Ev. Matei XIX, 16-26; glas 3, voscr. 1
(D Sf. Ier. Varlaam al Moldovei; Sf. Ier. Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patr. Constantinopolului)

BUNĂTATEA DOBÂNDITĂ PRIN HAR DEPĂŞEŞTE LIMITELE BINELUI ÎNCHIPUIT DE OM

Motto: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mc. 8, 37).
TÂNĂRUL BOGAT, UN FAUST CONTEMPORAN CU MÂNTUITORUL HRISTOS. Compătimindu-i pe cei care asemenea „tânărului bogat” din pericopa evanghelică de la Matei 19, 16-26 nu puteau nici măcar de dragul mântuirii să renunţe la banii şi averile lor, Sf. Vasile cel Mare face următoarea apreciere: „Admir şi dispreţul lui Diogene faţă de toate cele omeneşti. Diogene a spus că este mai bogat decât marele împărat al perşilor, pentru că are nevoie pentru trai de mai puţine lucruri ca acela” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări în PSB, vol. 17, EIBMBOR, 1986, Omilia a XII-a către tineri, p. 580). Un exemplu în acest sens îl reprezintă capodopera literară tragică „Faust” a poetului şi filozofului european Johan Wolfgang Goethe (1749-1832) în care personajul principal, dorind să-şi prelungească viaţa şi fericirea, face un pact cu diavolul, riscând să-şi piardă sufletul, adică propria sa mântuire. În cazul lui Faust, care literalmente “îşi vânduse sufletul diavolului”, mântuirea propriului suflet reprezenta o valoare de schimb pe care o recuperează până la urmă săvârşind binele prin preocuparea pentru nevoile semenilor săi. Astfel, morala din povestea lui Faust o regăsim printre rândurile Sf. Ioan Gură de Aur care ne arată că nu atât banii sau averile sunt de dispreţuit, ci proasta lor întrebuinţare: “Nu-i de ajuns să dispreţuieşti banii şi averile, ci trebuie să hrăneşti cu ele pe săraci. (…) Hristos nu defaimă averile, ci pe cei stăpâniţi de averi” ( Omilii la Matei în PSB, vol. 23, EIBMOBOR, 1994, p. 728, 729).
DOBÂNDIREA VIRTUŢILOR CREŞTINE DEPINDE DE AJUTORUL LUI DUMNEZEU. În primul rând, această pericopă evanghelică despre “Tânărul bogat” (Matei XIX, 16-26) reprezintă o lecţie de viaţă aplicată acestui tânăr de către Mântuitorul Hristos căruia îi arată că valoarea binelui este condiţionată de virtutea bunătăţii! Această lecţie de viaţă se spijină pe axiomă creştină a neputinţei omului de a se mântui, fără ajutorul lui Dumnezeu: "Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu" (Luca 18, 27).
Spunând că “nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Mt. 19,), Mântuitorul Hristos arată că virtutea bunătăţii este rezultatul lucrării harului lui Dumnezeu în sufletul uman. Această concepţie creştină reiese dintr-o rugăciune a Cuviosului Ioan de la Valaam (1873-1958) în care acesta sintetizează colaborarea dintre om şi Dumnezeu pentru dobândirea virtuţilor creştine: „Fără ajutorul Tău, Doamne, nu putem, aşa păcătoşi cum suntem, nici să contemplăm natura, nici să dobândim o singură virtute. Ne-ai dat libertatea şi nu putem decât să dorim virtuţile; a le dobândi sau a le păstra depinde de ajutorul Tău” (Cuv. Ioan de la Vallam, Fericirile în colecţia „Comorile pustiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 73).
BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU. În al doilea rând, pericopa evanghelică despre “Tânărul bogat” este un elogiu pe care Mântuitorul Hristos îl aduce virtuţii, în general, şi virtuţii bunătăţii, în special. Noi ştim că bunătatea este una dintre virtuţile umane şi, totuşi, observăm cum Mântuitorul Hristos face o afirmaţie bizară: “nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Mt. 19, ). Cu alte cuvinte, El afirmă faptul că Dumnezeu este bun prin fire, nu prin virtute. Explicaţia? Bunătatea lui Dumnezeu coincide cu fiinţa Sa şi este imuabilă şi neschimbabilă precum aceasta, în timp ce virtutea bunătăţii umane este doar o stare prin care poate trece omul. Astfel, vorbind despre virtuţi şi fiinţa lui Dumnezeu, Sf. Ioan Damaschinul spune: “La noi prudenţa, înţelepciunea şi sfatul vin şi se duc, pentru că sunt nişte stări ale sufletului. La Dumnezeu, însă, nu este aşa. La El nimic nu se produce şi dispare, căci El este neschimbat, imuabil şi nu trebuie să admitem accidente la El. La Dumnezeu binele coincide cu fiinţa” (Dogmatica, Apologeticum, 2004, p. 33). Cu alte cuvinte, spune Sf. Ioan Damaschinul, “Dumnezeu, fiind bun prin firea sa dumnezeiască, este cauza atot binele” (Ibidem, p. 10), inclusiv a virtuţii bunătăţii.
VALOAREA SUFLETULUI. Secularismul, în general, a urmărit să diminueze valoarea soteriologică a sufletului. Controversa isihastă - în care se înfruntă mistica răsăriteană a unirii omului cu un Dumnezeu abisal prin harul necreat îzvorâtor din fiinţa dumnezeiască cu secularismul apusean al imitării unui Dumnezeu abstract – tranşează valoarea sufletului în favoarea mântuirii omului. Ori, regândirea virtuţilor ca însuşiri sufleteşti sinergetice – dependente de om şi Dumnezeu, deopotrivă – are menirea de a restabili raportul dintre Dumnezeu şi lume.

Virtutea este o calitate a sufletului. Ea capătă valoare soteriologică doar prin împărtăşirea noastră cu harul cel necreat al lui Dumnezeu, adică prin asemănarea noastră cu El. În acest sens, Sf. Ioan Damaschinul spune: “cuvintele „după asemănare" arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil” (Ibidem, p. 59).Una din funcţiile sufletului, în concepţia Sf. Ioan Damaschin (care preia un pasaj din Sf. Grigorie Teologul), este şi aceea de a „face o împreunare între lumea spirituală şi cea materială, ca să fie un fel de unire între natura văzută şi cea nevăzută” (Ibidem, p. 58). Interpretând acest pasaj, părintele Cleopa spunea: “De aceea dumnezeiescul părinte Grigorie Teologul îl mustra pe Democrit şi pe cei asemenea lui zicând: Aceia care mărginesc pe om numai la lumea cea simţită s-au depărtat de adevăr. Căci omul este un centru şi un sâmbure care leagă marginile lumii celei de sus – înţelegătoare – şi a celei de jos – simţitoare – (vezi şi Sf. Ioan Damaschin cartea a II-a, cap. XII)” (în Valoarea sufletului, Editura Bunavestire, Bacău, p. 79-80).
VALOAREA SOTERIOLOGICĂ. Condiţia umană este determinată de valoare, iar posibilitatea actualizării acestei valori o reprezintă virtuţile. Acestea, conform afirmaţiilor lui Alasdair Macintyre vizează o „acţiunea concretă” (Tratat de morală. După virtute, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 163) prin care se urmăreşte atingerea acelor „scopuri care sunt bunuri autentice pentru om” (Ibidem, p. 168). Un ateu s-ar putea întreba, probabil, dacă omul singur, fără Dumnezeu, poate fi un om virtuos? Da, întrucât omul este creat după chipul lui Dumnezeu, purtând în el raţiunile firii Sale dumnezeieşti. Dar, aşa cum copia nu este totuna cu originalul, tot astfel bunătatea prin firea dumnezeiască nu este egală cu cea după virtute. Una este copia şi alta modelul! Un exemplu în acest sens îl regăsim în „Mitul peşterii” din Republica lui Platon, conform căruia limitele condiţiei umane depind de orientarea axiologică a persoanei.

Spre exemplu, în cazul virtuţii bunătăţii, aceasta este o stare pe care creştinii o dobândesc prin har, iar ateii o cultivă prin intuiţie. Diferenţa calitativă între aceste două perspective este determinată de faptul că harul bunătăţii depăşeşte limitele binelui închipuit de om. Această diferenţă calitativă provine din faptul că, dintre toate valorile, care se dobândesc numai prin virtuţi, singura care este capabilă să creeze punţi între firea văzută şi cea nevăzută este cea legată de sufletul uman şi este cunoscută teologilor sub denumirea de valoare soteriologică. Din păcate, societatea contemporană „de consum” este dominată de oameni care cred că pot cumpăra totul cu bani, inclusiv mântuirea. Condiţia depăşirii acestui stadiu de gândire rudimentară este reprezentată de necesitatea ca omul contemporan să se reorienteze axiolgic spre Dumnezeu, astfel încât să integreze toate valorile într-o viziune unitară care să fie subordonată valorii religioase, concepţie originală regăsită la filozoful român Tudor Vianu în lucrarea Filosofia culturii şi teoria valorilor (Editura Nemira, 1998, p. 117).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 30 AUGUST 2009