sâmbătă, 31 ianuarie 2009

ÎMBISERICIREA, INTEGRARE ÎN UNITATEA COMUNITĂŢII BISERICEŞTI

C U V Â N T
la Întâmpinarea Domnului; Sf. Mucenic Iordan şi Gavriil
ÎMBISERICIREA, INTEGRARE ÎN UNITATEA COMUNITĂŢII BISERICEŞTI

Motto: „Dreptul Simeon L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta“ (Luca 2, 28-30).

ÎMBISERICIREA, ÎNCREDINŢARE ÎN BRAŢELE PĂRINTEŞTI ALE MÂNTUITORULUI HRISTOS. După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii evreieşti. După Legea lui Moise (Levitic 12, 2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului. După acest obicei, femeilor creştine ortodoxe la 40 de zile după ce au născut, li se citesc rugăciuni, fiind aduse la biserică împreună cu pruncul lor care, cu această ocazIe, se îmbisericeşte, adică i se face începutul intrării sale în Biserică, „numărându-se cu turma cea sfântă a oilor celor cuvântătoare care se numesc cu numele lui Hristos” (Rugăciune pentru prunc, „Molitfelnic”, p. 44). Aşa cum Dreptul Simeon odinioară se bucura de vederea Mântuitorului Hristos, tot astfel preotul creştin ortodox se roagă ca cel nou botezat şi îmbisericit „să se învrednicească de lumina cea înţelegătoare la vremea hotărâtă de Dumnezeu” (Ibidem, p. 43).
ÎMBISERICIREA PRESUPUNE FORMAREA CONTINUĂ A CONŞTIINŢEI BISERICEŞTI. Cercetările teologice referitoare la dimensiunea slujirii în plan bisericesc au condus la formularea conceptului dogmatic de "Biserică slujitoare" (Antonie Plămădeala, "Biserica slujitoare", Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986, pp. 286-287). Acest concept se fundamentează pe modul de realizare a consensului în adunarea Bisericii. Consensul, aşa cum preciza teologul Paul Evdochimov, "nu rezultă din voinţa tuturor, ci exprimă voinţa comună de conformitate cu Adevărul" (vezi "Ortodoxia", EIBMO, Bucureşti, 1996, p. 175). Cu alte cuvinte, acest consens nu se obţine "printr-un vot democratic, ci trebuie să fie întotdeauna conform cu credinţa totală a Bisericii, EX CONSENSU ECCLESIAE (tr. n. - prin consensul Bisericii), întruct Biserica, în totalitatea ei, este măsura adevărului" (Paul Evdochimov, Idem, p. 173). Cine este însufletit de sentimentul eclesiologic al unitătii este conştient că nu acţionează în numele comunităţii, adică în locul ei - cum afirma teologul Ioannis Zizioulas (vezi "Fiinţa eclesială", Editura Bizantina, Bucuresti, 1996, p. 185) - ci, astfel, se relaţionează cu ea, integrându-se acesteia. Aceasta înseamnă, de fapt, a avea conştiinţă bisericească.
RISCUL DISPARIŢIEI CONŞTIINŢEI BISERICEŞTI. Din păcate, paradoxal, constatăm că există riscul ca această conştiinţă bisericească să dispară tocmai în mediile în care ea ar trebui să fie activă. Relevant în acest sens este următoare minune săvârşită de Maica Domnului, mijlocitoarea mântuirii noastre, cea care a cunoscut darul vederii mântuirii de către cei care asemenea Dreptului Simeon s-au împărtăşit de lumina harului Sfintei Treimi: Doi soţi s-au învoit înaintea lui Dumnezeu ca, de la o oarecare vârstă, să trăiască împreună în curaţie trupească. Numai că, ispitindu-se, bărbatul şi-a încălcat promisiunea în sâmbăta mare. Atunci, soţia sa, pentru că soţul ei nu a avut evlavie faţă de sărbătoarea Învierii Domnului, a blestemat ca ce se va zămisli în ea din acea noapte să fie dat diavolului. Din cei doi s-a născut un băiat de a cărui frumuseţe toţi începeau să se minuneze, în timp ce părinţii lui se întristau din cauza blestemului. Într-o bună zi, după ce mama sa i-a mărturisit legătura blestemului, tânărul s-a dus la Patriarhul Ierusalimului şi de aici, îndrumat de acest ierarh, la un duhovnic pustnic care i-a spus: „Să chemăm Fiule pre Stăpâna cea prea fără de prihană, care poate foarte mult asupra dracilor, că aceasta cu totul i-a prăpădit, pierzându-le toată puterea lor şi multe suflete a răpit din mâinile lor şi le-a izbăvit de munca cea veşnică”. Şi, săvârşind pustnicul Sf. Liturghie, la ieşirea cu Sfintele Daruri de la Heruvic, tânărul a început să fie muncit de diavol, care l-a dus în Iad. Duhovnicul a continuat cu greu slujba, rugându-se cu lacrimi Maicii Domnului, şi când a strigat „Mai ales pentru Preasfânta Preacurata...” s-a aflat din nou tânărul luat de diavol care, apoi, s-a şi împărtăşit. Întrebat despre cele întâmplate, tânărul a mărturisit că „diavolul l-a aruncat într-un loc întunecos şi urât mirositor în care se aflau sufletele nenumărate ale păcătoşilor care muncesc şi, venind Maica Domnului, l-a scos din acel loc de chinuire şi, astfel, s-a aflat din nou în biserică” („Minunile cele mai presus de fire ale Preasfintei noastre de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Maria”, Cultura Românească S.A.R., Bucureşti, p. 133-134).
SCOPUL ÎMBISERICIRII: ÎNGRIJIREA CARACTERULUI BISERICESC. O conştiinţă bisericească nu poate judeca în termenii unui dualism gnostic: bun versus rău, pozitiv versus negativ. Doar o eroare de tip gnostic ar putea să explice ireconciliabilitatea opiniilor pro si contra aflate în dezbatere în Biserică! Punctul de convergenţă între creştini, în calitate de membri ai Bisericii, îl constituie Mântuitorul Iisus Hristos, unicul cap al Bisericii şi singura sursă a Adevărului. Oare, mai sunt crestini cei care nu au conştiinţă bisericească şi au pierdut, astfel, caracterul bisericesc? Numai o conştiinţă bisericească este capabilă să realizeze sinteze teologice care să conducă spre unitate şi unicitate. Din această cauză, considerăm că scopul îmbisericirii trebuie să îl reprezinte îngrijirea caracterului bisericesc, unica garanţie a menţinerii unităţii bisericeşti.
CARACTERUL CREŞTIN AUTENTIC, GARANŢIE A PĂSTRĂRII CONSENSULUI BISERICESC. Marele precursor al psihologiei sociale de astăzi, Gustave Le Bon, considera credinţa ca fiind forţa remarcabilă prin care masele pot fi conduse: "Să insufle credinta, indiferent că e vorba de credinta religioasă, politică sau socială, de credinţa într-o epocă, într-o persoană, într-o idee, acesta este, mai ales, rolul marilor conducatori. Dintre toate forţele de care dispune umanitatea, credinţa a fost dintotdeauna printre cele mai remarcabile. Pe buna dreptate îi atribuie Evanghelia puterea de a urni munţii din loc. A-i da omului o credinţă înseamnă a-i înzeci forţele. Marile evenimente ale istoriei au fost deseori realizate de credincioşi obscuri, al căror singur bun era credinţa. Nu cu literaţi şi filozofi, şi mai ales nu cu sceptici, s-au întemeiat religiile care au stăpânit lumea şi vastele imperii ce au cuprins întreg Pământul" ("Psihologia multimilor"). Din păcate, în conditiile in care, din punct de vedere sociologic, se pune din ce în ce mai mult accentul pe virtutea credinţei, constatăm o slăbire a acesteia tocmai în mediile religioase. În această situaţie, singura soluţie o reprezintă practicarea unei vieţi religioase care să urmărească întărirea virtuţii credinţei. Din punct de vedere creştin ortodox, aceasta înseamnă construirea unor adevărate caractere bisericeşti.
REZISTENŢA CREŞTINĂ PRIN CULT BISERICESC. În prima jumătate a secolului XX, Biserica Ortodoxă Română fusese criticată pentru ritualismul în care se presupunea că era încorsetat cultul ei: “S-a zis că ea (nn – Biserica Ortodoxă Română) dă o prea mare importanţă cultului extern, ritualului, şi încătuşează în chip prea tiranic conştiinţele credincioşilor…”[1]. Din păcate, această percepţie eronată i-a ţinut la distanţă, şi continuă să-i mai ţină încă, pe unii dintre intelectualii vremii. Cu toate acestea, cercerările întreprinse de aceştia asupra modului în care Biserica Ortodoxă Română a supravieţuit regimului comunist ateu din România ar putea reconsidera funcţia socială a cultului liturgic, pe lângă cea specific duhovnicească. Cultul liturgic a reprezentat forma de “rezistenţă” atât a Bisericii Ortodoxe Române, cât şi a celorlalte confesiuni creştine din ţara noastră, în faţa unui regim comunist dictatorial şi ateu. Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Bartolomeu Anania, referindu-se la menţinerea vieţii liturgice în România ca formă de rezistenţă în faţa regimului comunist, spunea: “Funcţia principală a Bisericii este cea sfinţitoare, iar sfinţirea se face prin intermediul actului liturgic. Acest act liturgic s-a menţinut permanent în Biserică”[2]. O constatare similară este făcută şi de tânărul istoric George Enache: “În linii generale, aşa a fost înţeleasă şi tolerată religia de-a lungul epocii comuniste, rostul Bisericii fiind redus la un rol exclusiv liturgic”[3]. Aceste afirmaţii ne îndreptăţesc să tragem concluzia că supravieţuirea conştiinţei creştine în vremurile de dictatură comunistă s-a datorat tocmai “încapsulării” Bisericii Ortodoxe Române în ritualul său cultic.

Această idee o regăsim, spre exemplu, în cartea ALTARUL ŞI AMVONUL (Editura Cugetarea, Bucureşti, pag. 47) a Pr. prof. Dr. Marin C. Ionescu, fostul paroh al bisericii Sf. Ştefan Cuibul cu Barză care îi citează în acest sens pe Gustave le Bon (La vie des verites, Paris, 1917, pag. 36: "Lipsită de rituri şi de simboluri, nici o religie nu ar fi durat"), pe R. Will (Le culte, etude d`histoire et de philosophie religieuse, tom I, Paris, 1920, pag. 383: "Fără cult, credinţa riscă să se atrofieze") şi pe Adrien Fortescue (La Messe, Paris, 1920, pag. 70, citat după icon Petre Vintilescu, "Cultul şi ereziile", 1926, pag. 176: "Nimic nu este mai conservator ca instinctul liturgic"). Dezvoltând această idee, Pr. prof. Dr. Marin C. Ionescu realizează o strânsă conexiune între preoţia sacerdotală şi cult: "Necesitatea sacerdoţiului în Ortodoxie decurge, cu evidenţa unei maxime, din săvârşirea Sfintei Euharistii, căci omul nu numai că nu poate să săvârşească o astfel de taină, dar nici chiar să se apropie de ea. (...) Hirotonirea în Ortodoxie nu este alegerea pentru slujba cuvântului (deşi şi aceasta intră în vederile sale), ci înainte de toate admiterea lângă altarul sfânt pentru săvârşirea tainei. Ea este intrarea în domeniul focului sfânt, care acoperă sfântul altar; prima trecere, în timpul hirotonirei prin porţile împărătăşeti (rezervată celor ce au primit taina hirotoniei) este intrarea în acest cort de foc. Preotul stă acolo fără a fi ars. Preotul stă acolo fără a fi ars. Cu toate acestea, apropiindu-se de altar şi săvârşind taina, îşi dezbracă să spun aşa, natura umană; luând odăjdiile sacerdotale, se îmbracă cu ele şi chiar prin aceasta se detaşează temporar de această lume pentru a atinge sanctuarul Sinaiului" (pag. 46). Mai mult, rezistenţa prin cult se fundamentează pe ascultarea de o ierarhie întărită prin succesiune apostolică. În acest sens, pr. Victor N. Popescu spune: "De care autoritate trebuie să asculte preotul, pentru ca să aibă certitudine în viaţa sa preoţească? (...) Păstrătoarea tradiţiunii în Biserică este ierarhia, ducând în viitor ceea ce a primit din trecut. Comunitatea şi membrii ei pot greşi într-un timp şi într-o împrejurare, însă tradiţiunea depăşeşte indivizii şi abaterile trecătoare. (...) Autonomia preotului de ierarh şi nesupunerea lui acestei autorităţi este o erezie.(...) Când preotul tânăr pleacă spre parohie, îşi închipuie că va schimba faţa lumii. Începând să lucreze, vede că lumea se urneşte greu, cerându-i, mai degrabă, ca el să se schimbe după ea. Lipsit de experienţă va mări greutăţile, iar aceste piedici îi vor tulbura sufletul. Simte nevoia unui sfat care să vină de la îndrumătorul său firesc. Acesta poate fi: un preot cu mai multă experinţă câştigată în ani de pastoraţie, duhovnicul şi episcopul său. Ştim ce-i preoţia din studiul teologiei, o primim prin hirotonie, însă o învăţăm prin ucenicie şi o trăim prin slujire  ("Sufletul preotului în lupta cu ispitele", Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1943, "pag. 198-200).
Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 2 februarie 2008
[1] C. RĂDULESCU-MOTRU, Cultura română şi politicianismul, Editura Librăriei leon Alcaly, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, p. 151;
[2] Valeriu ANANIA, Nu avem acces la universalitate decât prin etnic, în “22”, n. 40, 19 octombrie 1990, p. 15;
[3] George ENACHE, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 17;

Niciun comentariu: