joi, 18 noiembrie 2010

BUCURIA ÎNTÂLNIRII CREŞTINE

C U V Â N T
la Duminica a 26-a dupa Rusalii, Intrarea în Biserică a Maicii Domnnului,
Ap.Efeseni 5, 8-19, Ev. Luca 12, 16-21 (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina), glas 1, voscr. 4

BUCURIA ÎNTÂLNIRII CREŞTINE

RĂUTATEA, VRĂJMAŞA BUCURIEI CREŞTINE. O pildă din viaţa Cuviosului Antonie cel Mare, plecând de la exemplul diavolilor care nu suportă să-L slăvească pe Dumnezeu nici măcar cu preţul răscumpărării propriei lor mântuiri, combate apocatastaza (mântuirea tuturor fiinţelor la sfârşitul veacurilor – n.n.) plecând de la premisa că răutatea veche nu poate a fi bunătate nouă. Nesuferind dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu, răutatea cea hulpavă şi acaparatoare nu are cum să se împărtăşească din bucuria întâlnirii creştine. Din această cauză, asemenea diavolilor din plida Cuviosului Antonie, oamenii înrăiţi nu vor suporta ca să intre în Rai, a cărui prefigurare o întâlnim în viaţa de acum sub forma slujbelor care au loc în Biserici. Ţinuta şi cuvintele acestor vulturi hulpavi trădează faptul că nu doresc să intre în comuniune bisericească, ci doar vizitează bisericile noastre doar ca să iscodească şi să ispitească; sunt neastâmpăraţi şi nu le place să zăbovească mai mult în Biserică tocmai pentru că le pângăresc cu necurăţia lor. Se plictisesc repede de slujbele bisericeşti, socotindu-le inutile, şi se dispensează de ele ca de un lucru nou folosit şi murdărit, în loc să înveţe să le valorifice potrivit naturii şi scopului lor. Din păcate, întrucât prezenţa la biserică este un test de rezistenţă în comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, oamenii înrăiţi de diavol se vor depărta imediat, dar ducând cu sine şi pe cei slabi în credinţă. De fapt, acesta şi este motivul pentru care trebuie să fim tari în credinţă: să nu cedăm locul în împărăţia lui Dumnezeu pe care îl putem ocupa încă din viaţa aceasta participând la slujbele bisericeşti ştiut fiind că „din zilele lui Ioan Botezatorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12).

BISERICA, OCROTITOAREA BUCURIEI CREŞTINE. Pentru a înţelege cum răutatea afectează bucuria creştinilor, Clement Alexandrinul recurge la metafora icoanei copiilor care-L ascultă atenţi pe Fiul lui Dumnezeu: “Pedagogul se numeşte Mântuitorul Iisus Hristos.Uneori se numeşte pe El însuşi Păstor, spunînd «Eu sînt păstorul cel bun» (Ioan 10, 11). Potrivit unei metafore, pornind de la păstorii care păstoresc oile, Mântuitorul Iisus Hristos este Pedagogul Care păstoreşte pe copii” (în Scrieri, Partea I, PSB, vol.EIBMBOR, 1982, p. 190). Acest scriitor creştin, interpretând citatul biblic de la Is. 66, 12-13 - «Copiii lor, spune Scriptura, se vor urca pe umeri şi pe genunchi, vor fi mingîiaţi. în ce chip va mîngîia mama pe cineva, aşa vă voi mîngîia şi Eu» - descrie pedagogia lui Dumenzeu în felul următor: “Mama atrage pe copii la sine, şi noi căutăm pe mama noastră, Biserica. Tot ceea ce este slab şi gingaş, tot ceea ce are nevoie de ajutor din pricina slăbiciunii, este plăcut, dulce şi încântător , unuia ca acesta Dumnezeu nu-i refuză ajutorul său” (Ibidem, p. 173). Din păcate, mulţi dintre noi ignorăm spune tot Clement Alexandrinul faptul că numai “unde este credinţa, acolo este şi făgăduinţa” (Ibidem, p. 178). Din cauza ignorării acestui fapt apar reproşurile pe care unii, mai îndrăzneţi, le aduc lui Dumnezeu că nu ar avea gijă de Creaţia Sa, de oamenii care o populează, considerându-se cu toţii copiii ai Săi. Numai că, Sf. Ap. Pavel stabileşte clar condiţia catalogării oamenilor drept fii ai lui Dumnezeu, când spune: «Fraţilor, nu fiţi copii cu mintea, ci cu răutatea fiţi prunci, dar cu mintea fiţi desăvîrşiţi» (I Cor. 14, 20). În acest sens, soluţia menţinerii entuziasmului întâlnirii creştine o arată foarte clar Sf. Ap. Petru: “Lepădînd, deci toată răutatea şi tot vicleşugul şi iăţărnicia şi pizma şi clevetirea, ca nişte prunci de curînd născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc, ca să creşteţi cu el spre mîntuire” (I Petru 2. 1-2).

Niciun comentariu: