CONTRA IMPOSTURII!

P R E D I C Ă
la Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencii, Ev. Ioan 4, 5-42)
Sf. Ap. Andronic; Sf. Iunia; Cuv. Nectarie si Teofan;

SĂ NU TRĂIM DOAR PE SEAMA CELOR DREPT CREDINCIOŞI!

TEXT: “Duh este Dumnezeu şi cei ce i se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr”. (In. 4, 14).

IMPOSTURA GERMINEAZĂ RĂZBUNAREA. Dacă Mântuitorul Hristos – ca în legenda „Marelui Inchizitor”, din romanul Fraţii Karamazov, al lui Fiodor Mihailovici Dostoievski, ar veni în mijlocul nostru să vadă cum stau lucrurile în privinţa concordanţei dintre cugetul şi purtarea noastră, nu s-ar întrista, oare, de cele constatate? Ar găsi nişte creştini plini de credinţă vie, tare, statornică, rodnică prin iubire, sau nişte bieţi impostori care se orientează în viaţă doar după împrejurări şi interese? De regulă, orice act de vindecare poate să trezească credinţa în puterea spirituală a celui care însănătoşeşte pe cel bolnav. Însă, aşa cum reiese din textul evanghelic care s-a citit în Duminica Slăbănogului, relevă faptul că impostorii - aşa cum a fost cazul iudeilor „inchizitori” din vremea Mântuitorului Hristos – îşi pot adormi conştiinţa încât disponibilitatea de a crede în faţa evidenţei să fie anihilată total. În loc să se bucure în urma minunilor făcute de Mântuitorul Hristos, impostorii iudei dau dovadă de îngustime a minţii lor şi de neomenie atunci când aud că vindecătorul celui slăbănog se consideră Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Acuzându-L de impostură pe Mântuitorul Hristos, devin ei înşişi nişte impostori! Contestând dumnezeirea Vindecătorului, iudeii respectivi îşi adorm conştiinţa marcată de incontestabila putere spirituală a Mântuitorului Hristos. La polul opus acestor iudei, se situează femeia samarineancă de la fântâna lui Iacov, Sfînta Marea Muceniţă Fotinia (26 februarie), care – cu toate că trăia în concubinaj şi, prin urmare, nu părea genul de om care să pună preţ pe rânduielile lui Dumnezeu - manifestă o disponibilitate mult mai mare de a crede în Cel care se oferise să-i împărtăşească din învăţăturile Sale dumnezeieşti.

Mântuitorul Hristos, făgăduindu-i femeii samarinence "apa cea vie", adică învăţătura Sfintei Evanghelii, i-a făgăduit o viaţă duhovnicească, spre deosebire de apa din fântâna lui Iacov (apa Vechiului Testament) care se conducea dupa legea răzbunării. Prin urmare, viaţă duhovnicească nu pot să aibă cei înguşti la minte şi la suflet, precum zeloşii, călăii, plângăreţii şi făţarnicii, ci numai oamenii de caracter. Numai aceşti oameni pot să recunoască şi să aprecieze valorile şi chiar să îşi sacrifice viaţa pentru a le apăra, după cum cere apreciază părintele Constantin Galeriu: „Acestora suntem chemaţi să le jertfim. De aceea, jertfa se mai poate defini şi ca o ofrandă a lumii în serviciul valorilor” (Jertfă şi răscumpărare, p. 78.). Ideea părintelui nu e singulară, ci o regăsim şi la Sf. Teofan Zăvorâtul: „Să nu vă îngăduiţi nimic împotriva conştiinţei, chiar de ar fi să muriţi! Cu cât veţi acţiona în acest fel cu mai multă hotărâre, cu atât conştiinţa va deveni mai puternică, vă va influenţa mai deplin în cele bune şi vă va îndepărta de cele rele atât în fapte, cât şi în vorbe şi în gânduri şi, astfel, interiorul vostru se va reclădi mai grabnic” (Ce este viaţa duhovnicească?, în colecţia „Comorile Pustiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 178).

RECUNOŞTINŢA, ANTIDOTUL IMPOSTURII. Oamenii răzbunători nu pot recunoaşte valorile. Întrucât actul de recunoaştere implică existenţa sentimentului de recunoştinţă pe care cei răzbunători îl înăbuşesc în sufletele lor. Spre exemplu, îngustimea minţii dispreţuitoare a acelor iudei reiese şi din atitudinea pe care o adoptaseră faţă de samarineni, pe care, datorită faptului că se amestecaseră cu alte neamuri, considerate de ei păgâne, îi priveau ca pe nişte câini sau diavoli. Astfel că, numai Sfînta Marea Muceniţă Fotinia putea ridica cu îndreptăţire o "problemă rasială" în discuţia sa cu Mântuitorul Hristos. Însă, Acesta nu împărtăşeşte prejudecăţile iudeilor timpului Său, ci, prin simplul act de a vorbi cu acea femeie, demolează barierele sociale, politice şi rasiale: ca bărbat, stătea de vorbă cu o femeie; ca Învăţător, stătea de vorbă cu o femeie imorală; ca evreu, stătea de vorbă cu o samarineancă. Ignorând complet aceste deosebiri, El merge direct la punctul central - ce are El de oferit fiecărei persoane de orice rasă: "Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie" (Ioan 4,10-11). Care este în acest caz diferenţa între iudei şi femeia samarineancă? Sentimentul, rar dar preţios, al recunoştinţei pe care, de regulă impostorii îl ignoră sau, mai grav, îl distrug atunci când îl întâlnesc, fenomen descries de poetul Ştefan Octavian Iosif prin următoarele versuri: „Recunoştinţa este o floare scumpă,/Ce tainică în inimi înfloreşte,/Dar unii o sădesc doar ca s-o rupă,/Se miră apoi că biata veştejeşte”.

RECUNOŞTINŢA PRESUPUNE DISPONIBILITATE DE SACRIFICIU. Origen - comentând textul de la Ioan cap. 2, 19-22 - care spune că “Iisus a răspuns şi le-a zis: “Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Şi au zis deci iudeii: În patruzeci şi şase de ani s-a zidit templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile? Iar El vorbea despre templul trupului Său. Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care Îl spusese Iisus” - afirmă că Mantuitorul Hristos se referea la Biserică. “Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh (harul Sf. Duh, adica) şi în adevăr (învăţătura Sf. Evanghelii)” (Ioan 4, 23) nu numai în Samaria sau Ierusalim, ci acolo de unde izvorăşte apa cea vie, adică din Biserica Mântuitorului Hristos din care musteşte învăţătura Sfintei Sale Evanghelii şi harul Sfântului Duh. Biserica Mântuitorului Hristos a fost întemeiată şi se consolidează prin existenţa unor personalităţi creştine puternice care au un caracter a cărui tărie se măsoară în disponibilitatea de sacrificiu în numele crezului personal, bazat pe credinţa în Dumnezeu. D-na Ileana Toma, fiica regretatul parinte de la Bucur Ciobanul, Pr. Alexia Barca, într-o nuvela care surprinde literar demolarile de biserici povesteste cazul real al unora care mergând la un duhovnic şi-au manifestat îngrijorarea. Acest duhovnic - care nu era altul decât părintele Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim - le-a spus că Dumnezeu nu va pierde cetatea Bucureştiului, aşa cum făcuse cu Sodoma şi Gomora, atâta timp cât într-însa mai existau cel puţin zece drept credincioţi. Să dea Dumnezeu să ne numărăm printe drept credincioşii pentru care Dumnezeu iubeşte poporul român. Dacă nu, să dăm slavă lui Dumnezeu că există pe această lume sfinţi şi oameni mai buni decât noi, deoarece trăim pe seama lor!

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 17 mai 2009)