PORUNCA IUBIRII SAU DESPRE CURAJUL DE A-ŢI IUBI PROPRII DUŞMANI

C U V Â N T
la Duminica a 19-a după Rusalii
(Predica de pe Munte - iubirea vrăjmaşilor, Ev. Luca 6, 31-36, Sf.Muceniţe Haritina şi Mamelta)

PORUNCA IUBIRII, COMANDĂ Ă LUI DUMNEZEU ÎN RĂZBOIUL CEL NEVĂZUT. Prin porunca “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” (Lc. 6, 35), Mântuitorul nostru Hristos ne cheamă, de fapt, la o rezistenţă prin iubire în faţa lucrării diavolului în lume. Această poruncă a iubirii s-a dat pentru ca Sfântul Duh să poată lucra pacea atât în lumea văzută, cât şi în cea nevăzută. În lumea văzută, această “poruncă a iubirii s-a dat ca doctorie împotriva mâniei” (cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. 2, p. 160). Era nevoie de această doctorie pentru că, după cum ne asigură Sf. Casian Romanul, “Duhul Sfânt fuge din credinciosii mâniosi”. Sf. Ap. Pavel, înţelegând slăbiciunile firii umane, îngăduie mânia, dar o condiţionează: “mâniaţi-vă, dar să nu păcătuiţi!”; iar, apoi, îi sfătuieşte pe efeseni: “soarele să nu apună peste mânia voastră ca să nu daţi prilej diavolului” (Ef 4, 26-27). Prin urmare, de mania noastră profită diavolul. De aceea, Sf. Ignatie Teoforul trage următoarea concluzie: “Nimic nu-i mai bun ca pacea, în care încetează orice război al celor cereşti şi pământeşti” (Epistoal către Efeseni, cap. XIII, PSB, vol. I, p. 161). Dar, nu orice pace este bună, ci numai aceea care urmăreşte scopul lui Dumnezeu. De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul zice: „Este cu neputinţă să iubească cineva pe cel ce-l necăjeşte, chiar dacă se arată a se fi lepădat de materia lumii, dacă nu cunoaşte cu adevărat scopul Domnului. (…) Acesta a fost aşadar scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el, prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el.” Acest război împotriva diavolului, presupune o artă cu care a încercat să ne familiarizeze Sf. Nicodim Aghioritul: “Chibzueste ca orice lucru al tău să se facă în pace, cu dulceaţă şi fără silă. Scurt, toată străduinţa vieţii tale să fie a-ţi împăca inima, a n-o lăsa să se turbure şi, prin urmare, din această pace să faci toate lucrurile tale cu linişte şi blândeţe, după cum este scris : " Fiule, cu blândeţe săvârşeşte lucrurile tale " (Sirah, 3, 17), ca să te învredniceşti fericirii celor blânzi. Cum zice : " Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul"(Mt. 5, 5 ).

CREŞTINUL AUTENTIC ÎŞI ARMONIZEAZĂ DREPTATEA PERSONALĂ CU DREPTATEA LUI DUMNEZEU. Miza acestui război nevăzut este viaţa duhovnicească. Oamenii care cred că dreptatea personală este mai importantă decât viaţa au tendinţa să-şi facă dreptate singuri. Din păcate, neglijând faptul că există o deosebire între dreptatea personală şi dreptatea lui Dumnezeu, mulţi dintre ei cad pradă diavolului, făcându-se unele ale sale în acest război nevăzut. De aceea, cei mai de temut sunt cei care, prevalându-se de dreptatea lui Dumnezeu, îşi urmăresc propriile interese. Din păcate, aceasta constituie, după istoricul Georges Minois, „o autentică victorie a ateismului. Un ateism care nu-şi pronunţă numele, un ateism care cucereşte fără să o vrea, fără să premediteze şi fără să fie măcar conştient de sine însuşi. (…) Civilizaţia anului 2000 este atee. Faptul că încă se vorbeşte de Dumnezeu, de Alah, de Iehova sau de alţii nu schimbă situaţia cu nimic întrucât conţinutul discursului nu mai este religios, ci politic, sociologic, psihologic” (în Istoria ateismului, p. 611). Pentru a discerne între acest ateism şi credinţa autentică, Sfântul Macarie Egipteanul ne îndeamnă să verificăm dacă “dreptatea interioară este chip al lui Hristos şi reîntoarcerea la Dumnezeu”. Dacă omul care invocă dreptatea lui Dumnezeu nu poartă în el chipul blândeţii şi înţelepciunii Mântuitorului Hristos, atunci este un ateu care îşi urmăreşte, sub pretextul religios, doar propriile interese. Dreptatea lui Dumnezeu nu poate îmbărăca decât chipul sfinţeniei lui Hristos. “Dar când a apărut Cuvântul mântuitor al lui Hristos şi de când a trimis pe Duhul Sfânt in inimile oamenilor, cuvântul cel nescris cu cerneală, toate se descoperă în interior: închinarea interioară din conştiinţă curată”, afirmă Sf. Macarie Egipteanul.

CULTURA FRICII ŞI ANTIDOTUL EI, IUBIREA. Stâlpii adevăratei păci, sunt dreptatea – "pacea este rod al dreptăţii" (Is. 32, 17) - şi acea formă particulară a iubirii care este iertarea. Cel care este animat de virtutea iertării nu are teamă pentru că ştie să ierte şi că i se iartă, aşa cum se roagă după medelul lăsat nouă de Mântuitorul nostru Hristos: “şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Prin prisma rugăciunii domneşti, cultura fricii este, de fapt, o cultură a fugii din faţa lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a dat porunca iubirii ca antitdot împotriva fricii, ceea ce înseamnă că ea reprezintă, de fapt, un îndemn la curaj. Iubirea, chiar şi atunci când nu anihilează frica, are capacitatea de a potenţa virtutea curajului. Frica, potrivit Sfintei Scripturi, îşi face loc în omul fără Dumnezeu, care se descoperă pe sine „gol”, asemenea lui Adam şi Eva, după ce au încalcat porunca dumnezeiască de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facerea, 3, 7-8). Ori, Mântuitorului nostru Hristos încearcă, cu ajutorul iubirii, să vindece umanitatea de frică. ”V-am spus aceste lucruri, ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33).

MILOSTENIA ÎNSEAMNĂ VOINŢA DE ACŢIONA DIN IUBIRE, CONFERIND LIBERTATE INIMII ŞI PACE LUMII. După cuvântul sfantului Marcu Ascetul, "Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine". Referitor la acest mod de lucru al lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Scărarul ne atrage asupra replicii pe care I-o dă diavolul: “Trei sunt gropile pe care ni le sapă demonii, când voim să ne ducem viaţa potrivit voinţei lui Dumnezeu. În primul rând se luptă pentru a ne împiedica să facem binele. Nereuşind într-acest chip, în cel de-al doilea rând ei se străduiesc să ne determine ca tot ce săvârşim să facem împotriva voii lui Dumnezeu. Iar când furii nu şi-au putut realiza nici acest plan, atunci se furişează în sufletul nostru, lăudându-ne pentru aceea că toată viaţa noastră e după placul lui Dumnezeu. Vrăjmaşa celei dintâi viclenii diavoleşti este grija şi amintirea de moarte; a celei de-a doua, ascultarea şi umilinţa; a celei de-a treia, neîncetata defăimare de sine.”
Ispita solicită la maximum puterea voinţei. Poate că omul nu reuşeşete să îşi controleze aşa cum şi-ar dori emoţiile şi impulsurile determinate de frică, dar îşi poate, prin intermediul voinţei, să-şi determine propriile acţiunile. Punându-şi voinţa în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, creatorul lumii, omul se pune în armonie cu întreg universul. Sfântul Nicodim Aghioritul ne sfăuieşte, în Războiul nevăzut, că "adevărata libertate a inimii este a nu te lega cu mintea sau cu voinţa de vreun lucru. Deci dacă vei da lui Dumnezeu sufletul tău liber, detaşat de orice şi de sine stătător , vei vedea că se săvârşesc minuni într-însul” (p. 34). Şi, aceasta se vede din practicarea virtuţii milosteniei şi actelor de caritate care decurg din aceasta. De altfel, din punct de vedere etimlogic, milostenia şi iubirea sunt sinonime (lat. carus = scump, drag, iubit). Ştiind că voinţa este izvorul tuturor acţiunilor umane, că milostenia aduce pace pentru ca împărtăşeşte iubire, iar iubirea înseamnă înţelegere (după dictonul “A iubi totul, înseamnă a îneţelege totul,; a înţelege totul, înseamnă a iubi totul”), Sf. Ap. Iacov afirmă: “De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. (Iacov, 4, 1-5).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 5 octombrie 2008