luni, 7 februarie 2011

SEMNELE POCĂINŢEI

Zilele trecute, o româncă s-a sinucis folosind ca pretext faptul că „oamenii sunt răi”. Atunci când omul nu mai suferă situaţiile dificile din propria viaţă, practic, îşi pierde orice speranţă în pronia dumnezeiască, având nevoie de mare pocăinţă tocmai pentru a nu perpetua starea de răutate. Sfântul Vasile cel Mare, în Omilia a IX-a – Că Dumnezeu nu este autorul relelor, vorbeşte despre „răutatea celor care nu cred în Dumnezeu, care, dacă au o mică piedică în viaţă, nu mai pot suferi starea grea în care se găsesc şi încep să păcătuiască fără să mai ţină sema de nimic (inclusiv să se sinucidă!)”. Acestor păcătoşi şi nouă tuturor, Sfântul Vasile cel Mare le descoperă faptul că între pocăinţa omului şi pronia lui Dumnezeu lansând următorul apel: „Să aşteptăm bunătatea lui Dumnezeu şi să ştim că El, printr-o iconomie oarecare, ne lasă în necazuri hotărând măsura suferinţelor după credinţa pe care o are fiecare”.

Situaţiile dificile din viaţa noastră nu sunt întâmplătoare, aşa cum – după cum spune Clement Alexandrinul în Stromata I - „nici întâmplarea, la rândul ei, nu-i în afara providenţei dumnezeieşti”. Tocmai prezenţa răutăţii, după cum afirmă Tertulian în lucrarea sa Despre pocăinţă, este un semn al necesităţii pocăinţei: „Cel ce a hotărât pedeapsă prin judecată la fel a făgăduit şi iertare prin pocăinţă, spunând poporului: „pocăieşte-te şi te vei mântui” (Iez 18, 21)”. Astfel, se certifică faptul că, potrivit învăţăturii creştine, răul nu se scoate cu rău, dar şi faptul că patimile majore necesită o pocăinţă majoră. Prin urmare, singurul lucru care se interpune între lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu şi problemele oamenilor este păcatul nemărturisit din cauza lipsei de pocăinţă.

Aşa cum „însuşi satana se poate preface în înger de lumină" (2 Corinteni 11, 14), tot aşa şi oamenii pot practica o falsă pocăinţă, prefăcând în mod înşelător chipul răutăţii lor într-un chip al faptei bune. Atunci când pocăinţa nu este făcută cum trebuie, cei păcătoşi nu ajung să beneficieze în nici un fel de efectele ei benefice, ci dimpotrivă îşi atrag şi mai mult mânia lui Dumnezeu. Se ştie că nu există pedeapsă mai mare pentru un om decât aceea de a se simţi părăsit de Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschinul, în capitolul Despre Pronie din „Dogmatica”, că Dumnezeu îi părăseşte pe cei care nu se pocăiesc, adică rămân insensibili şi nevindecabili prin voinţa lor proprie.

Disponibilitatea sufletului pentru pocăinţă este decisivă pentru om, lipsa nevoinţei împotriva păcatului conducând la degradarea fiinţei umane, după cum am văzut, dar şi la pierderea mântuirii. Cu cât lumea ni se pare ai rea, cu cât dificultăţile ei par insurmontabile, iar probleme vieţii de nesoluţionat cu atât înseamnă cî sufletul nostru a devenit mai rigid şi are nevoie să simtă păcatul pentru a se îndrepta prin pocăinţă. Pocăinţa reprezintă o mişcare în spirală a sufletului care preface păcatul cel mai adânc într-o dragoste fierbinte faţă de Dumnezeu. Aşa cum, metaniile pe care le facem prin plecarea noastră cu faţa la pământ preînchipuie căderea noastră, iar ridicarea de la pământ răscupărarea noastră, tot aşa, prin pocăinţă, omul se poate ridica la frumuseţi sufleteşti nebănuite. De aceea, putem spune că doar păşind prin uşile strâmte ale pocăinţe putem pătrunde efectiv în Împărăţia lui Dumnezeu. Cuviosul Sisoe cel Mare (+429), întrebat fiind de ucenicii săi de câte ori poate apela la pocăinţă după săvârşirea aceluiaşi păcat, i-ar fi răspuns că trebuie să se o practice până la sfârşitul vieţii sale cu speranţa că moartea îl va surpinde în stare de pocăinţă.

Niciun comentariu: