joi, 28 octombrie 2010

PĂCATUL DUBLULUI LIMBAJ, PRINCIPALA CAUZA A CLIVAJULUI BISERICESC

Domul din Milano - una dintre imaginile emblematice ale Italiei și ale Europei şi printre cele mai mari edificii bisericeşti romano-catolice ca mărime din lume - mi-au redat impresia propriei mele superficilităţi teologice. Experienţa a fost tragic de dureroasă! Raţionarea teologică rigidă mi-a fost frântă asemenea unei suliţe care se izbeşte violent de un bloc impenetrabil de marmură, ceea ce mi-a lăsat o singură opţiune: patinarea creştin-ortodoxă pe luciul unei viziuni teologice romano-catolice care refuza să mi se releveze. Devenit obiectiv turistic într-o lume profund secularizată, puteam păşi pe acoperişul Domului pentru a admira panorama oraşului. Înciudat de propria-mi superificialitate, călcând în picioare bolta acestui lăcaş de cult am avut sentimentul unui sacrilegiu. Fie monumentalitatea, fie sacralitatea sa m-au făcut să lăcrimez şi să simt dureros impactul cu masa rigidă a marmurei care-i servea drept acoperiş. Mă simţeam strivit nu de greutatea, ci de magnetismul acestui lăcaş de cult pe suprafaţa căruia alunecam cu flexibilitate patinând ca pe un cub de gheaţă. Magnetismul şi duritatea sa le-am perceput atunci ca pe o formă de tiranie ce a creat în fiinţa mea un sentiment de izolare pe care, din păcate, aveam să-l retrăiesc şi în alt context al vieţii mele. Astfel, aveam să înţeleg cum superficialitatea poate fi una din consecinţele dictaturii, indiferent de ce nuanţă ar fi ea.

De ce nu ar putea deveni şi superficialitatea un mod de teologhisire?
Nu vreau să aduc un elogiu superficialităţii, dar, în condiţiile executării unui patinaj teologic pe acoperişul unui turn de fildeş care adăposteşte tezaurul de credinţă, observ cum superficialitatea ridică semne de întrebare, având cel puţin rolul de a irita, dând naştere unor contrareacţii. Extrapolând experienţa trăită pe Domul din Milano, pot afirma că ea este similară următorului fenomen: în orizontul larg al unei lumi tot mai secularizate, tendinţele de încapsulare ale Bisericii anunţă intrarea acesteia într-o primejdioasă spirală a tăcerii. Biserica devine treptat o cetate de apărare ai cărei ostaşi rătăcesc într-o lume desacralizată şi cărora li s-a ordonat, în duhul defunctei civilizaţii spartane, să se mai întoarcă doar pe scut sau sub scut. Cu alte cuvinte, ostaşii Domnului, aflaţi sub pavăza harului Duhului Sfânt, nu sunt lăsaţi să intre fără biruinţă în această cetate divino-umană. Doar pentru sacrificul lor, Dumnezeu mai are milă de cei care privesc izolaţi prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă ca printr-un ochean asediul la care este supusă Biserica Mântuitorului Hristos. Însă, îngrijorătoare nu este atât flexibilitatea, chiar şi atunci când îmbracă haina superificalităţii, cu care ostaşii Domnului se mişcă într-un univers secularizat, ci riscul ca ei să-şi asigure în mod laş un loc în Biserică prin utilizarea dublului limbaj.

Biserica se află sub asediu, iar clivajul datorat dublului limbaj este calul troian care o ameninţă din interior. Astfel, departe de a ne asuma rolul de simpli martori ai asedierii şi declinului ei, credem cu convingere în nevoia de revitalizare cu ajutorul harului lui Dumnezeu a funcţiei apologetice din interiorul Bisericii. Dar, pentru a fi credibilă, noua apologie creştină presupune dialog şi cooperare pe toate planurile pentru a evita pericolul clivajului care ameninţă unitatea Bisericii.

Niciun comentariu: