vineri, 4 martie 2011

BANALITATEA RĂULUI

Problema pornografiei ca şi cea a legalăzării prostituţiei, aflate zilele trecute în dezbatere pe agenda publică din România, ridică problema delimitărilor dintre intim, privat şi public. Bulversarea acestor delimitări, determinată de un consumism în care „totul este de vânzare”, este cauza dezorientării omului contemporan. Societatea indiscretă în care trăieşte, în ciuda faptului că asigură un nivel de accesibilitate la informaţiei fără precedent, îl dezorientează pe om încă de la fragedă vârstă. Preocuparea pentru restricţionarea accesului copiilor la ceea ce ţine de zona intimă, cum este cazul pronografiei, este falsă, atâta timp cât nu există delimitare clară între ceea ce poate fi făcut public şi ceea ce rămâne în zona inviolabilă a intimităţii umane. Mai grav, însă, este faptul că, în paralel cu încurajarea exchibiţionismului public al unora care nu au lipsă de consideraţie faţă de intimitate, se încearcă privatizarea Bisericii prin limitarea accesului ei la resursele publice. De aici, probabil, şi percepţia creştină că accesul la spaţiul public îmbracă din ce în ce mai mult haina unui umilitor pact cu diavolul.

Respectarea demnităţii şi dobândirea sfinţeniei umane într-o asemenea societate cum este cea contemporană este o utopie atâta timp cât, conform principiilor desfăşurării unei vieţi de calitate în spaţiul public, omul acţionează după inters, iar nu după după virtute. Din cele mai vechi timpuri, au existat persoane acuzate că au semnat un compromiţător pact cu diavolul în schimbul dobândirii unei mai rapide şi adeseori nemeritate ascensiuni sociale. Până nu demult, dezvăluirea acesui tip de pact – care trebuia să ascundă o cantitate substanţială de bube, mucegaiuri şi noroi – conducea automat la compromiterea publică a celui care le-a semnat. Astăzi, însă, datorită mizeriei devărasată de-a lungul timpului în spaţiul public, oamenii şi instituţiile (una dintre acestea fiind chiar Biserica!) cu greu mai fac faţă ecologizării sale. Ce se mai poate face când o întreagă societate începe să perceapă răul ca pe un fapt banal, iar oprobiul public nu mai funcţionează?

Să fi devenit, oare, un popor care şi-a pierdut inocenţa? Societatea românească are nevoie de o ecologizare a întregului său spaţiu public, proces care ar trebui să înceapă cu vindecarea fiecărui român în parte de toate suspiciunile şi prejudecăţile care-i tulbură sufletul. O minte suspicioasă şi plină de prejudecăţi este virtual coruptă, fiind capabilă de indiscreţii care nu fac cinste omului. Cazul protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, este paradigmatic în acest sens. Aceştia şi-au compromis inocenţa (cuvântul cuvântul latin nocens derivă din rădăcina indoeuropeană moarte sau durere, care se regăseşte în rădăcina greacă nekros) din momentul în care au devenit, sfătuiţi de diavol, suspicioşi tocmai în privinţa lui Dumnezeu. Indiscreţia comisă de ei a fost pe cât de banală, pe atât de trivială. Dar, oare, căderea în păcat a primilor oameni nu a fost provocată în definitiv de diavoleasca pâră?

Pâra, ca metodă laşă de a ne descotorosi de o responsabilitate dând vina pe altul, este principala cauză a confuziei care se face între intim, privat şi public. În mod paradoxal, deşi oamenilor nu le plac pârâcioşii, lumea continuă să se folosească de serviciile acestora, colportând în spaţiul public ceea ce trebuia să rămână în spaţiul intim şi reducând la limitele spaţiului privat ceea ce ar fi trebuit să se regăsească în spaţiul public. De fapt, tocmai în aceasta constă şi banalitatea răului pe care, cu preţul pierderii propriei lor inocenţe, oamenii îl perpetuează conştient sau nu din generaţie în generaţie. În condiţiile în care ştim că ea este sămânţă de scandal, mai avem oare curajul să-i învăţăm pe copiii să pârască? După o jumătate de secol în care comunismul i-a încurajat pe oameni să se toarne reciproc, oamenii ajungând să sufere de aşa-numita „spionită”, este vremea să acordăm şi celorlaţi, până la proba contrarie, aceleaşi circumstanţele de nevinovăţie pe care obişnuim să ni le acordăm nouă înşine. Pentru cei care practică „spionita” de vină este mereu celălalt, acesta fiind perceput ca un duşman permanent. Din păcate, unor astfel de oameni nu le pasă că, deşi pot exista vinovaţi fără vină, totuşi nu există vină fără victime!

Un comentariu:

Florin spunea...

Observatia sfintiei voastre este din pacate extrem de reala, pacatul in general, ajungind sa fie de o banalitate din ce in ce mai mare. Insasi notiunea de pacat incepe sa dispara din vocabularul societatii contemporane, care este tot mai atee si mai superstitioasa.
Cu toate ca la pelerinaje si diferite procesiuni parem a fi un popor evlavios, faptele care ne contrazic sunt pe cit de evidente pe atit de reale. Celor mai multi ne place sa slujim la doi domni, adica sa fim duplicitari, fara a avea mustrari de constiinta pentru aceasta, ceea ce este si mai grav. Starea aceasta se perpetueaza si creste in intensitate tot mai mult, ajungind cel mai probabil sa ne pierdem si cea din urma simtire duhovniceasca. Parintele Ioanichie Balan, Dumnezeu sa-l odihneasca, a strigat cu glas de foc in pustiul acestei lumi, avertizindu-ne ca daca nu ne vom pocai sincer, vom pieri. Iata ca acele cuvinte se contureaza ca niste profetii, situatia sociala, economica si politica devenind mai disperata decit oricind, perspectivele fiind extrem de sumbre. Ne-am amagit ca integrarile in structurile economico-militare mondiale ne vor rezolva toate problemele si va fi un soi de rai pe pamint. Din pacate, inca mai cascam gura la mirajul vestului, nebagind de seama ca tot puhoiul faradelegilor ce s-a revarsat peste noi in ultimii 20 de ani, tocmai de acolo a venit, imbracat in haina drepturilor omului si a umanismului sincretist. Spuneati odata ca cei care stau impotriva evidentei adevarului dumnezeiesc ajung sa se demonizeze, si cred ca asa si este, cum ii mustra si Sf. Arhidiacon Stefan pe evreii care se impotrivesc pururea Duhului Sfint. Personal, il admir foarte mult pe parintele Ioanichie Balan pentru inflacararea cu care il propovaduia pe Hristos, pentru intelepciunea sa, fiind cel mai mare scriitor bisericesc al secolului 20, si mai ales pentru curajul sau duhovnicesc, calitate care pare sa lipseasca pastorilor din zilele noastre ce sunt dispusi la fel de fel de compromisuri. Vorbesc la prezent despre parintele, deoarece chiar daca a plecat la Domnul, este prezent in inima celor ce l-au cunoscut, fie si numai virtual. Ca o concluzie, din banalitatea raului numai mila lui Dumnezeu ne mai poate scoate, deoarece se pare ca am inceput sa alunecam tot mai repede pe toboganul nepasarii si necredintei. Fie ca bunul Dumnezeu sa ne miluiasca si sa ne acopere cu harul Sau, Amin!