În condiţiile în care, din cauza secularizării, peste tot în lume se observă o adâncire a prăpastiei dintre tânăra generaţie şi religie, cred că a sosit timpul să ne întrebăm din ce în ce mai serios ce se întâmplă însă atunci când copiii sunt mai puţin credincioşi decât proprii lor părinţi? Ofensiva din ce în ce mai susţinută a adepţilor secularizării împotriva religiei în general este la fel de îngrijorătoare ca şi problema fundamentalismului religios întrucât această ofensivă nu face altceva decât ca, pe fondul ritmului accelerat de globalizare şi modernizare ale lumii, să provoace crize spirituale şi, indirect, să reanime sub diferite forme curentele anarhiste în diverse părţi ale globului pământesc. Cred că aceasta a fost raţiunea pentru care fostul prim ministru britanic Tony Blair, făcând referire specială la situaţia din Orientul Mijlociu într-o intervenţie la Monterrey (Mexic, februarie 2011), susţinea faptul că religia este o cheie importantă pentru a cunoaşte o ţară: “A înţelege credinţa, aderenţii săi, tendinţele, structurile sale, poate fi relevant cât cunoaşterea produsului intern brut al unei naţiuni, a afacerilor sale, a resurselor sale”.
Faptul că o religie sau alta cultivă respectul faţă de o ierarhie socială nu înseamnă că este incapabilă să ofere soluţii în faţa formelor de dictatură. Dimpotrivă, sensul incidentelor care au loc în Orientul Mijlociu, la fel ca cele petrecute în anul 1989 în partea estică a Europei, îl reprezintă – cel puţin din perspectivă teologică creştină – intervenţia lui Dumnezeu care, printr-un act providenţial face să înceteze funcţionarea unui sistem politic şi social corupt, antiuman şi ateu. Aceasta este lecţia de democraţie pe care religia creştină o oferă tuturor popoarele aflate sub dictatură. Istoria a demonstrat, ca şi în alte dăţi, că regimurile totalitare devin mai puternice când sunt înfruntate prin forţă, dar ineficiente în faţa protestele morale pacifiste. Din punct de vedere religios, aceste proteste morale, deci axate pe o filozofie a virtuţii, reprezintă de fapt forme concrete de colaborare a dreptăţii lui Dumnezeu cu speranţa oamenilor.
Pe fondul secularizării excesive, în loc să fie îndreptată spre o democraţie providenţială, tânăra generaţie - sub falsa impresie a modernizării - este condamnată la un ateism anarhic, la fel de grav ca şi formele de dictatură cărora, în mod proniator, Dumnezeu le-a stat împotrivă. În loc ca tinerii să fie ajutaţi să înveţe arta stăpânirii de sine prin care omul – controlându-şi pornirile sălbatice ale patimilor determinate de ispite – poate ajunge de la virtute la valoare, sunt încurajaţi să-şi revendice „dreptul” la păcat. Ori, numai prin simpla situare a secularizării în opoziţie cu religia, aceasta se defineşte nu numai ca o ideologie atee care se teme de „dominaţia” lui Dumnezeu, ci chiar antiumană şi, în consecinţă, nedemocratică.
Din punct de vedere creştin, religia opunându-se oricăror manifestări de tip anarhic, este una a ierarhizărilor care îl înălţă pe om nu doar teologic ci şi axiologic de la cele pământeşti la cele dumnezeieşti. În definitiv, până şi verbul a domina derivă de la latinescu domus (de unde cuvântul domn dar şi domeniu), în care întrevedem acţiunea de a domestici pornirile anarhice din om prin cultivarea respectului faţă de o ierarhie a valorilor la capătul căreia se află Însuşi Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Dionisie Areopagitul consideră că scopul ierarhiei este asemănarea (cf. Mat. 5, 48) şi unirea cu Dumnezeu. De altfel, o afirmaţie similară întâlnim şi la Sfântul Ioan Gură de Aur care consideră că prin conceptul de om creat după chip lui Dumnezeu se înţelege autoritatea de stăpânitor cu care acesta a fost investit încă din primul moment al existenţei sale, ceea ce induce tot la ideea ierarhizării ca principiu mântuitor. Astfel, în sensul arătat de Sfânta Tradiţie a Bisericii, însăşi căderea în păcat şi izgnirea din Rai a primului om devine o paradigmă a anarhismului care tinde sub toate formele să predomine de atunci şi până în zilele noastre în lume şi pe care, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, Mântuitorul nostru Hristos o combate. Astfel, împăcând cele de pe pământ şi cele din Cer (Col. 1, 20), principiul hristologic al mântuirii se opune oricăror forme de secularizare şi, în definitiv, de anarhie.
Faptul că o religie sau alta cultivă respectul faţă de o ierarhie socială nu înseamnă că este incapabilă să ofere soluţii în faţa formelor de dictatură. Dimpotrivă, sensul incidentelor care au loc în Orientul Mijlociu, la fel ca cele petrecute în anul 1989 în partea estică a Europei, îl reprezintă – cel puţin din perspectivă teologică creştină – intervenţia lui Dumnezeu care, printr-un act providenţial face să înceteze funcţionarea unui sistem politic şi social corupt, antiuman şi ateu. Aceasta este lecţia de democraţie pe care religia creştină o oferă tuturor popoarele aflate sub dictatură. Istoria a demonstrat, ca şi în alte dăţi, că regimurile totalitare devin mai puternice când sunt înfruntate prin forţă, dar ineficiente în faţa protestele morale pacifiste. Din punct de vedere religios, aceste proteste morale, deci axate pe o filozofie a virtuţii, reprezintă de fapt forme concrete de colaborare a dreptăţii lui Dumnezeu cu speranţa oamenilor.
Pe fondul secularizării excesive, în loc să fie îndreptată spre o democraţie providenţială, tânăra generaţie - sub falsa impresie a modernizării - este condamnată la un ateism anarhic, la fel de grav ca şi formele de dictatură cărora, în mod proniator, Dumnezeu le-a stat împotrivă. În loc ca tinerii să fie ajutaţi să înveţe arta stăpânirii de sine prin care omul – controlându-şi pornirile sălbatice ale patimilor determinate de ispite – poate ajunge de la virtute la valoare, sunt încurajaţi să-şi revendice „dreptul” la păcat. Ori, numai prin simpla situare a secularizării în opoziţie cu religia, aceasta se defineşte nu numai ca o ideologie atee care se teme de „dominaţia” lui Dumnezeu, ci chiar antiumană şi, în consecinţă, nedemocratică.
Din punct de vedere creştin, religia opunându-se oricăror manifestări de tip anarhic, este una a ierarhizărilor care îl înălţă pe om nu doar teologic ci şi axiologic de la cele pământeşti la cele dumnezeieşti. În definitiv, până şi verbul a domina derivă de la latinescu domus (de unde cuvântul domn dar şi domeniu), în care întrevedem acţiunea de a domestici pornirile anarhice din om prin cultivarea respectului faţă de o ierarhie a valorilor la capătul căreia se află Însuşi Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Dionisie Areopagitul consideră că scopul ierarhiei este asemănarea (cf. Mat. 5, 48) şi unirea cu Dumnezeu. De altfel, o afirmaţie similară întâlnim şi la Sfântul Ioan Gură de Aur care consideră că prin conceptul de om creat după chip lui Dumnezeu se înţelege autoritatea de stăpânitor cu care acesta a fost investit încă din primul moment al existenţei sale, ceea ce induce tot la ideea ierarhizării ca principiu mântuitor. Astfel, în sensul arătat de Sfânta Tradiţie a Bisericii, însăşi căderea în păcat şi izgnirea din Rai a primului om devine o paradigmă a anarhismului care tinde sub toate formele să predomine de atunci şi până în zilele noastre în lume şi pe care, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, Mântuitorul nostru Hristos o combate. Astfel, împăcând cele de pe pământ şi cele din Cer (Col. 1, 20), principiul hristologic al mântuirii se opune oricăror forme de secularizare şi, în definitiv, de anarhie.
Un comentariu:
Analizind sumar societatea contemporana, comparind-o cu cea de acum doua-trei sute de ani, este imposibil sa nu iti pui intrebarea, cum a fost posibil ca in acest interval, crestinismul european sa aiba o cadere atit in cantitatea adeptilor, dar mai ales a calitatii lor. Se stie, Europa in trecutul sau nu prea indepartat a avut o societate teocratica, legile civile fiind in mare parte identice cu morala Bisericii crestine. Declinul societatii crestine in Europa si in lume incepe cu revolutia franceza din 1789, cind se distruge monarhia si odata cu ea influenta bisericii in societate. Duhul revolutiei franceze rascoleste aproape toata Europa in 1848, de atunci iluminismul masonic triumfind in defavoarea crestinismului. Din toleranta, Biserica ajunge sa fie tolerata in regimurile ce se succed, influenta sa in societate fiind tot mai mica. M-am intrebat cum se face de societatea actuala a ajuns sa aprecieze nonvaloarea drept valoare si pacatul drept virtute, cind lucrurile par evidente prin natura lor. Consider ca aceasta stare este indusa maselor prin asa numita moda, care de cele mai multe ori are un caracter negativ, si se manifesta in toate domeniile. Ca sa exemplific, marturisesc ca in adolescenta deseori ascultam un anumit gen de muzica doar pentru ca era la moda si nu neaparat ca imi placea. Acelasi lucru se poate spune si despre imbracaminte sau altele. Ca sa nu ma mai lungesc cu vorba, anarhismul zilelor noastre este rezultatul educatiei nihiliste ce se promoveaza in societate prin invatamint si asa zisa cultura din zilele noastre. O carte foarte buna pe aceasta tema este "Semnele sfirsitului lumii" a parintelui Serafim Rose, dar si "Nihilismul-O filozofie luciferica" de acelasi autor.
Trimiteți un comentariu