joi, 18 august 2011

VICLENIA, PĂCAT SAU VIRTUTE?

VICLENIA, CARACTERISTICA PRINCIPALĂ A OMULUI CONTEMPORAN. Din cauza secularizării, adică a tendinţei de a socoti dreptul la păcat o obligaţie contemporană, s-a ajuns în situaţia ca ruşinea să fie considerată o nepermisă slăbiciune, locul acesteia fiind luat de tupeu. Putem spune chiar că omenirea se confruntă la nivel global cu fenomenul "vinovaţilor fără vină" sau al "neruşinării", adică cu o reprimare în masă a oricăror sentimente de vinovăţie de frica speculaţiilor cinice ale oamenilor fără conştiinţă. Dar, reunţând la ruşine, omenirea a renunţat la o formulă de echilibru a umanităţii! Astfel, asistăm neputincioşi cum neruşinare depăşeşte pe zi ce trece orice măsură. Neruşinarea contemporană este o formă de viclenie cu care omul modern îşi maschează propriile eşecuri şi slăbiciuni. Însă, nimic nu este mai cutremurător decât strigătul omului tupeist şi viclean care, ajuns la disperare, vrea să se salveze de el însuşi. Astfel, avem de-a face cu un nou păcat determinat de viclenia omului tupeist, mult mai teribil decât oricare altul cunoscut până acum, şi anume acela al omului care a devenit propriul lui duşman. După ce în mod eronat a considerat viclenia un semn al inteligenţei, tupeistul s-a trezit în situaţia clasică a vicleanului ajuns victima propriei sale viclenii. Fiind în această situaţie, nu-i mai rămâne decât să încerce tehnici de retragere strategică, precum autovictimizarea şi autocompătimirea.

AUTOVICTIMIZAREA ŞI AUTOCOMPATIMIREA, TEHNICI VICLENE DE RETRAGERE STRATEGICĂ. Geamătul sufletesc al unui om încolţit de „urzitorul şi povăţuitorul vicleniei”, adică diavolul, după cum îl numeşte Sf. Vasile cel Mare în rugăcinile sale de la Moltife, este înfiorător. Dacă odinioară îşi justifica viclenia spunând „Nu mă clatin, în veci sunt scutit de nenorocire! Dumnezeu uită! Îşi ascunde faţa, şi în veac nu va vedea!” (Psalmul 10, 6-11), în momentul în care se confruntă cu dreptatea dumnezeiască sau a oamenilor , tupeistul viclean ameninţă că îşi face rău sieşi în speranţa câştigării compasiunii tuturor. O ultimă viclenie care este îndreptată însă împotriva propriei sale firi nimicitoare. Iată că, în acest caz, nu ne mai gândim la vrăjmăşie doar ca dominare a celui tare asupra celui mai slab. Există, în exemplul omului viclean, o formă de laşitate care determină tendinţa exagerată de victimizare, dar şi de autocompătimire, care nu au însă nicio legătură cu pocăinţa. Ambele tendinţe nu sunt altceva decât o tehnică viclenească de retragere strategică. „Lăsa-ţi-mă să mă iubesc, că altfel îmi fac singur rău!”, strigă cu vicleanie laşul în timpul unei astfel de retrageri strategice, încercând să speculeze dragostea şi înţelegerea generală faţă de victime, atât a oamenilor, cât şi a lui Dumnezeu. Dar, chiar dacă recunoaşte faptul că există persoane care întâmpină dificultăţi în acceptarea propriului corp, omul Bisericii ştie că “nimeni nu şi-a urât vreodată propriul trup” (Efeseni 5, 29), iar acest strigăt viclean al laşului nu este altceva decât o criză determinată de exacerbarea iubirii egoiste de sine.

VULNERABILITATEA CREŞTINILOR ÎN FATA VICLENIEI. La ce îmi foloseşte să fiu sfânt, se întreabă cu viclenie egositul. Duhul vicleniei nu lasă loc în niciun caz prezenţei Duhului Sfânt în mintea noastră, ceea ce situează viclenia la periferia judecăţii umane. Ce minte genială ar putea să refuze colaborarea cu Dumnezeu? Numai una egoistă care nu ia în calcul autodistrugerea! Astfel, constatăm că vicleanul, creştin sau nu, este limitat de propriul său egocentrism. Şi cu toate acestea, putem constata cum expresia "viclenia călugărească" face carieră de succes în viaţa noastră bisericească fără ca nimeni să se fi întrebat dacă este sau nu în acord cu învăţătura noastră creştină. Chiar dacă sunt unii care râvnesc la ea ca la o mare virtute, crezând că este acelaşi lucru cu înţelepciunea creştină pe care Mântuitorul Hristos o compară cu „înţelepciunea şarpelui” (Matei 10,16), din punct de vedere teologic, acest concept nu întruneşte nicio justificare! Nici măcar acela că ar putea servi interesului bisericesc! Dimpotrivă, putem spune că viclenia călugărească nu reprezintă atceva decât sămânţa de neghină aruncată de diavolul în ogorul Mântuitorului nostru Hristos. Despre scopul unei asemenea strategii divoleşti vorbeşte Sf. Ap. Pavel care, adresându-se lui Elimas vrajitorul care i se împotrivea catehizării în Cipru, îi arată că semnul vicleniei sale îl constituie tocmai distorsionarea mesajului Evangheliei Mantuitorului Hristos: „O, tu cel plin de toata viclenia si de toata înşelăciunea, fiu al diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, n-ai să încetezi a strâmba căile Domnului cele drepte?” (Faptele Apostolilor 13, 10). Conform Sfântului Chiril al Alexandriei, textul rugăciunii prin care Fiul imploră pe Tatăl să înnoiască firea omului prin Duhul Sfânt demonstrează faptul că fiii împărăţiei lui Dumnezeu nu sunt din lumea aceasta (In. 17, 14), asupra căreia se pare că diavolul mai are încă putere. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu se roagă “Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (In 17, 14-15), conştient că învăţătura Sa de credinţă poate conferi sufletului uman o deschidere sănătoasă spre orizontul îndumnezeirii numai când mintea omului este iluminată de harul Sfântului Duh, Duhul Adevărului. Cu alte cuvinte, inserarea fiilor lui Dumnezeu în viaţa lumească şi în cugetarea pământească îi face vulnerabili în faţa vicleniei, zdruncinându-le unitatea duhovnicească şi învăţăturile sănătoase ale credinţei. De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că Mântuitorul Hristos - atunci când se roagă pentru “ca toţi să fie una!” (In. 17, 20) - cere “legătura iubirii, unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în unitatea sufletelor nedespărţite”. Prin urmare, Mântuitorului Hristos se roagă astfel tocmai pentru ca sămânţa vicleniei să nu se cuibărească în sufletului niciunui credincios al Bisericii, nici măcar sub forma acestei aşa-zisei viclenii “călugăreşti” sau “ bizantine”, cum mai este numită ea.

Niciun comentariu: