sâmbătă, 27 decembrie 2008

DESPRE DATUL CU PĂREREA ÎN BISERICĂ

C U V Â N T
la Duminica după Naşterea Domnului; (Sfinţii 20.000 Mucenici arşi în Nicomidia, Ev. Matei 2, 13-23 (Fuga în Egipt)
DESPRE DATUL CU PĂREREA ÎN BISERICĂ

Motto: „După plecarea magilor, iată îngerului Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt...” (Mt. II, 13).
DESPRE VEDENII. Buna şi cinstita rânduială pe care Sfinţii Apostoli şi dumnezeieştii părinţi au aşezat în Biserica lui Hristos se reflectă şi în înţelegerea voii lui Dumnezeu. În cuvâtarea la Soborul Maicii Domnului (26 decembrie 2008), afirmam că „noi, creştinii, considerăm incinerarea o formă de cruzime faţă de trup, fie el uman sau animal, care a fost desfiinţată de jertfa Mântuitorului nostru Hristos”. Ei bine, tot aşa, odată cu jertfa Mântuitorului nostru Hristos „toate descoperirile care s-au făcut după Domnul Hristos şi Sfinţii Apostoli, nu mai fac parte din dumnezeiasca descoperire şi revelaţie cea cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Şi ele nu mai întregesc planul mântuirii ca aceea, ci ele lămuresc şi îndrumează numai nişte chestiuni mai particulare ale unor persoane sau grupuri de persoane în cadrul dumnezeieştii revelaţii (notiţă dată de P.C. Pr. Dr. Dumitru Stăniloare în Despre vise şi vedenii de Pr. Cleopa, p. 143)”. Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl constituie următorul caz, strâns legat de săvârşirea Tainei Euharistiei, din care reiese faptul că, astăzi, orice vedenie sau descoperire nu are alt rol decât acela de a ne întări credinţa sau a ne mângâia pe cei aflaţi în încercări: „Dacă se va arăta, după sfinţirea pâinii, vreo minune, adică chipul pâinii în chipul cărnii sau în chip de prunc, iar vinul în chipul sângelui şi, dacă nu se va schimba vedenia aceasta, adică dacă se va arăta iarăşi chipul pâinii sau al vinului, şi aşa vor rămâne neschimbate, preotul nicidecum să nu se împărtăşească, fiindcă acelea nu sunt Trupul şi Sângele lui Hristos, ci numai minune de la Dumnezeu, arătată pentru necredinţă sau pentru alte pricini (spre mângâierea noastră, spre exemplu – n.n.). (...) pe cel prefăcut în minune să-l dea deoparte, cu cinste păzindu-l....”. (Despre neajunsurile ce se pot întâmpla preotului care slujeşte, Liturghier, p. 465).
MÂNDRIA, PRINCIPALA CAUZĂ A PĂRERILOR ÎNŞELĂTOARE Nu oricine poate să cuprindă cu mintea semnificaţia viselor, vedeniilor sau a descoperirilor.”Visele – spune Sf. Ap. Pavel, pe mulţi au înşelat şi au căzut cei ce au nădăjduit în ele” (Is. Sirah 34, 1-7) întrucât, aşa cum subliniază Sf. Ignatie Briancianinov, „demonii se folosesc de vise pentru a tulbura şi a vătăma sufletele omeneşti”. De aceea, Biserica, al cărui tezaur de credinţă este riguros şi foarte atent chivernisit, nu ia în considerare ceea ce ni se pare nouă, ci mărturisirea noastră de credinţă. Din această cauză a sancţionat eroarea principală a metodei practicate de gnostici care obişnuiau să se recomandă pe sine înşişi ca normă sau regulă a adevărului. Retorica lor a fost considerată de Biserică inadecvată predicii creştine, după cum sublinia Sf. Irineu de Lion: „Şi această înţelepciune fiecare dintre ei spune că a descoperit-o singur: o fantezie evidentă care-i face ca automat, în opinia lor, adevărul să fie când în Valentin, când în Marcion, când în Cerint; apoi în Basilide sau într-un alt polemist, care, de fapt, nu a putut spune nimic cu adevărat. Fiecare dintre ei este atât de pervertit încât, corupând regula adevărului, să nu aibă pic de ruşine atunci când se predică pe sine însuşi”[1]. Astfel că, după porunca Sf. Ap. Pavel, „nimeni, dar, să nu vă înşele printr-o prefăcut smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, şi îngânfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească” (Col, 2, 18).
DESPRE DATUL CU PĂREREA ÎN BISERICĂ. Opinia sau părerea, spre deosebire de credinţă, este versatilă, superficiala, influenţabilă si trece cu timpul. Forţa ei nu constă în aprofundarea cognitivă a unei idei, ci în impactul public pe care îl produce. Forţa mesajului creştin, după cum atrage atenţia Paul Evdochimov, constă în consens, care „nu rezultă din voinţa tuturor, ci exprimă voinţa comună de conformitate cu Adevărul”[2]. Conform principiului eclesiologic, acest consens nu se obţine „printr-un vot democratic, ci trebuie să fie întotdeauna conform cu credinţa totală a Bisericii, EX CONSENSU ECCLESIAE”[3], întrucât Biserica, în totalitatea ei[4], este măsura adevărului. Din această cauză, Vincenţiu de Lerin (sec. IV), referindu-se la stabilirea adevărului de credinţă în Biserică, nota principala condiţie pe care acesta trebuia să o îndeplinească: ”quod semper, quod ubique et quob ab omnibus creditum est” (ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi)[5]. Astfel, Biserica întreagă nu se prezintă ca o comunitate de oameni care-L caută pe Dumnezeu, ci ca una care trăieşte în conformitate cu adevărurile de credinţă pe care Acesta le-a împărtăşit ei prin revelaţia cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Cei care se roagă astfel, nu vin la biserică lui Mântuitorului Hristos ca la un spectacol de divertisment să asculte opiniile predicatorilor, trecându-le astfel mai uşor timpul, ci cu convingerea că „toată viaţa lor lui Hristos Dumnezeu să o dea”, asemenea celor 20.000 Mucenici arşi în Nicomidia, pe care îi prăznuim astăzi. Despre ei, în Vieţile sfinţilor, se spune următoare: După ce împăratul Maximian s-a întors biruitor din lupta împotriva etiopienilor, a vrut să aducă jertfe de biruinţă idolilor. De aceea a trimis scrisori pretutindeni, ca să vină toţi în Nicomidia să se închine zeilor acolo. Sfântul Antim, episcopul Nicomidiei, a adunat în biserica lui tot poporul lui Hristos, că era atunci sărbătoarea Naşterii lui Hristos, a prăznuit împreună cu ei şi i-a învăţat adevărata credinţă. Maximian aflând că episcopul este cu creştinii în biserică, a poruncit să pună în jurul bisericii lemne uscate, să le aprindă si să ardă pe creştini. Când episcopul a aflat aceasta s-a grăbit de a botezat pe catehumeni, a săvârşit Sfânta Liturghie şi a împărtăşit pe toţi creştinii cu dumnezeieştile şi preacuratele Taine. Şi aşa, aprinzându-se lemnele, s-au săvârşit toţi. Prin harul lui Dumnezeu Sfântul Antim a scăpat nevătămat, ca să fie de folos şi altora. A adus prin botez pe mulţi la Hristos şi după ce a fost mult chinuit, s-a mutat la Hristos, şi a dobândit împărăţia cerurilor.
DESPRE SMERITA CUGETARE: „Sufletul înalt, sufletul cu nădejde cerească, care dispreţuieşte bunătăţile stricăcioase ale lumii acesteia, nu este în stare de mărunta dorinţă de a plăcea oamenilor şi de slugărnicie”, spune Sf. Ignatie Briancianinov (p. 42). Această idee reiese şi din atitudinea Mântuitorului nostru Hristos în faţa puterii vremelnice a lui Pilat: „Pilat s-ar fi supărat pe tăcerea lui Hristos, care i s-a părut trufaşă. „Mie”, a zis el, nu îmi răspunzi? Sau nu ştii că am puterea să-Ţi dau drumul şi putere am să Te răstignesc? (In. 19, 10). Domnul Şi-a lămurit tăcerea punând în lumină voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea că lucrează după bunul său plac, era doar o unealtă oarbă”. Maica Teodora zicea că nici nevoinţa, nici privegherea, nici tot felul de osteneală nu mântuieşte fără numai smerita cugetare cea adevarată. Căci era un pustnic care izgonea dracii şi ăi intreba: cu ce ieşiţi voi? Cu postul? Şi ei ziceau: noi nici nu mâncăm, nici nu bem. Dar cu privegherea? Şi ei răspundeau: noi nu dormim. Cu pustnicia? Iar ei ziceau: noi prin pustietăţi petrecem. Cu ce ieşiţi dar? Şi ei răspundeau: nimic nu ne biruieşte pe noi, fără numai smerita cugetare pentru că ea este biruirea dracilor. Doar prin smerita cugetare, care în concepţia Sf. Maxim Mărturisitorul este o rugãciune neîntreruptã, putem cunoaşte voinţa lui Dumnezeu. De aceea, în Rugăciunea dinaintea Sf. Evanghelii, îl implorăm cu smerenie pe Mântuitorul nostru Hristos ca să o dobândim. ”Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri”.
Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 28 decembrie 2008
[1] Sf. IRINEU DE LION, Contra le eresie, Editore E. Bellini-G. Maschio, Jacca Book, Milano, 1997, p. 217.
[2] Paul EVDOCHIMOV, Ortodoxia, EIBMO, Bucureşti, 1996, p. 175.
[3] Ibidem, p. 173.
[4] Capul Bisericii este Mântuitorul Iisus Hristos, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel (Efes. 5, 23 şi Colos. 1, 18), iar noi, creştinii, suntem mădulare ale Bisericii Sale (Efes. 5, 23).
[5] Pr. prof. Isidor TODORAN, arhid. prof. dr. Ion ZĂGREAN, Teologia dogmatică. Manual pentru seminariile teologice, EIBMO, Bucureşti, 1991, p. 80.

Un comentariu:

Dan Gheorghe spunea...

sper ca in anul ce vine oamenii sa redevina, in sfarsit, oameni...