UMANISMUL PROFUND AL CURAJULUI MĂRTURISIRII CREDINŢEI ÎN HRISTOS

C U V Â N T
Dumnica lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi)
(Sf. Cuv. Partenie, Ep. Lampsacului şi Luca; Sf. 103 mucenci din Nicomidia
Ap. I Corinteni 8, 8-13; 9, 1-2; Ev. Matei 25, 31-46; glas 2, voscr. 2)
UMANISMUL PROFUND AL CURAJULUI MĂRTURISIRII CREDINŢEI ÎN HRISTOS

Motto: Căci nu cel ce-Mi zice Mie «Doamne, Doamne» va intra în Împăraţia Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui (Matei 7, 21)

CURAJUL RENUNŢĂRII PENTRU HRISTOS. Evanghelia din duminica „Lăsatului sec de carne“ ne îndeamnă să renunţăm la autosuficienţă şi să lucrăm pentru viaţa noastră de după moarte, trecând de marele obstacol pe care îl reprezintă Ziua cea Înfricoşătoare a Judecăţii, după cum se spune şi în Slava Luminândei: „Iată, vine ziua Domnului Atotstăpânitorului, şi cine va suferi frica venirii Lui? Căci cuptor arzător şi zi a mâniei este, întru care Judecătorul va şedea, dând fiecăruia după faptele sale“. Dacă autosuficienţa omului este cauza nedreptăţii în lume, a fost nevoie de generozitatea lui Dumnezeu care s-a jertfit pe Sine, prin Fiul Său, pentru mântuirea noastră. De aceea spune Sf. Ap. Pavel că, la Judecata de Apoi, “dreptatea lui Dumnezeu se va manifesta prin credinţa în Iisus Hristos” (Romani 3, 22), rezultând de aici nevoia omului de Hristos.

Sf. Maxim Marturisitorul sintetizează textul Evancheliei, de un umanism profound, rezumândul la dragostea faţă de oameni: „Cel ce iubeşte pe Hristos, desigur ca Îl şi imită, după putere. Astfel, Hristos n-a încetat să facă bine oamenilor; iar, răsplătit cu nerecunoştinţă şi cu hulă, Se purta cu îndelungă răbdare; în sfârşit, bătut şi omorât de ei, răbdând, rabdă, neînvinovăţind pe nimeni. Acestea trei sunt faptele dragostei faţă de aproapele, fără de care cel ce zice că iubeşte pe Hristos sau că va dobândi Împărăţia Lui se amăgeşte pe sine. Căci nu cel ce-Mi zice Mie «Doamne, Doamne» va intra în Împăraţia Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui (Matei 7, 21)“. Şi iarăşi: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine, păzeste poruncile Mele (Ioan 14, 11)“. (în Filocalia, vol 2, “Patru sute de capete despre dragoste”, p. 133-134).

În cazul adevăraţilor creştini, nevoia aceasta de Hristos prin care se manifestă dreptatea lui Dumnezeu ia forma foamei şi a setei: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Mt. 5, 6). De fapt, foamea şi setea aceasta de Hristos - pentru care renunţ la luxul de a apela la orice minune pe care ar putea-o săvârşi de dragul meu, inclusiv la pretenţia de a beneficia de un loc mai în faţă în Împărăţia lui Dumnezeu după Judecata de Apoi - reprezintă dragostea dezinteresată pe care El ne-o cere. Această dragoste dezinteresată îi defineşte pe adevăraţii creştini. Chiar dacă este o dragoste nebună, ea este eficientă!

Noi ştim că există “Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt 25, 34), “moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în Ceruri pentru (…) pentru o mântuire gata să se descopere în vremea de apoi” (I Petru 1, 4-5). Toate promisiunile Mântuitorului Hristos sunt cu două tăişuri, existând riscul ca de dragul lor să nu mai avem curajul de a întreprinde nimic îndrăzneţ care să ne propulseze direct în Împărăţia lui Dumnezeu. Când vom fi renunţat la tot, abia atunci vom putea începe să câştigăm ceva. Acesta este şi scopul următorului mesaj al Său: “Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33).

ÎNTRUPAREA FIULUI LUI DUMNEZEU A CREAT PREMIEZELE VINDECĂRII OMULUI DE COMPLEXUL CULPABILITĂŢII. În textul referitor la Judecata de Apoi (Matei 25, 31-46) accentul cade pe vina omului. Principiul general de judecată, axat pe vina omului, este cauza declanşării resortului de autoapărare, fricii, adică, în firea umană. Astfel că, frica de a nu fi găsit vinovat pare să fi devenit o stare firească a omului căzut în păcat. Sentimentul culpabilităţii, pe care omul îl resimte odată cu intrarea păcatului în lume datorită neascultării protopărinţilor noştri Adam şi Eva, pare a domina şi a regla toate raporturile din lumea aceasta. Ori, venirea Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în lume are rolul de a ne vindeca pe noi, oamenii, de complexul culpabilităţii.

Angoasa necurată a omului necredincios este diferită, însă, de sentimentele pe care le inspiră frica de Dumnezeu. Nu trebuie să mă angoasez pentru ca să simt că exist, aşa cum nu trebuie nici să mă îndoiesc doar pentru ca să îmi dau seama că pot cugeta. Acest lucru rezultă şi din efectele care decurg din sentimentul fricii de Dumnezeu. Desigur, una din primele condiţiile ale vindecării noastre de păcat o reprezintă sentimentul pocăinţei, care are menirea de a ne pregăti pentru orice lucrare exercitată de Mântuitorul Hristos asupra noastră: „a venit în chip de rob, nu cu năluciri înfricoşându-ne pe noi pentru a primi lacrimile cele de umilinţă ale tuturor celor din nevoi” (în Rugăciunea de la Sfeştanie).

PRACTICA ÎNVĂŢĂTURII MÂNTUITORULUI NOSTRU HRISTOS SE BAZEAZĂ PE VIRTUTE, NU PE MAGIE. Pe lângă pocăinţă, frica de Dumnezeu mai este izvorâtoarea discernământului. De aceea, se spune despre ea că este “începutul înţelepciunii” (Pilde 1, 7). Surprins de vina de a nu fi făcut ceea ce se cuvenea să facă, de altfel, acesta este semnificaţia întrebării retorice „Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă şi nu ţi-am slujit?” (Matei 25, 44), omul manifestă regretul pentru absenţa discernământului de care trebuia să dea dovadă la timpul potrivit. De aceea, ignoranţa şi prostia nu pot fi considerate oportunităţi care să ne salveze de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Aşa că cei care, fie din prostie, fie din ignoranţă recurg la tehnici magice, crezând că astfel îşi rezolvă problemele din viaţa aceasta, îşi îngrămădesc şi mai multe motive de pedeapsă la Judecata de Apoi, după cum se spune în Vechiul Testament: „…Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului…” (Deuteronom 18, 10-12).

Există un poem religios grecesc despre care aminteşte Feodor Dostoievski şi care este direct legat de scena Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov, intitulat “Trecerea Maicii Domnului prin vămile văzduhului”. În acest poem se vorbeşte despre nişte oameni atât de păcătoşi care sunt uitaţi de Dumnezeu definitiv în Iad, motiv pentru care Maica Domnului intervine şi se roagă pentru iertarea tuturor păcătoşilor fără excepţie. Dumnezeu, în ciuda faptului că se întreabă “pot eu să îi iert pe cei care L-au chinuit pe Fiul meu?” face astfel încât chinurile lor să înceteze odată pe an din vinerea mare până la sărbătoarea Sfintei Treimi, motiv pentru care primeşte următoarea rugăciune de mulţumire din partea păcătoşilor: “Drept eşti tu, Doamne, că ai făcut această judecată!”.

DACĂ AŞ FI PUS SĂ ALEG ÎNTRE O MINUNE ŞI HRISTOS, CU SIGURANŢĂ L-AŞ ALEGE PE CEL DIN URMĂ. Din păcate, constatăm cum – după judecata lumească - drept este numai ceea ce-i convine omului, nu şi lui Dumnezeu. Lucrând la sceneta cu titlul Hristos a înviat - care se va juca în ziua de Paşti la biserica Sfântul Pantelimon de la Foişorul de Foc din Bucureşti -, inspirat de scena Marelui Inchizitor din romanul “Fraţii Karamazov” al lui Feodor Dostoievski, atribuiam fostului mare preot Ana, socrul lui Caiafa următoarea replică: “Omul e mult mai nevolnic şi mai ticălos decât l-a crezut Hristos. Dacă ar fi să aleagă între minuni şi Dumnezeu, omul ar alege minunea. Prin urmare, omenirea are nevoie de minuni, nu de Hristos!”. Acestui autor rus i se atribuie următoarea afirmaţie: “Dacă ar fi să aleg între Adevăr şi Hristos, cu siguranţă L-aş alege pe Cel din urmă”. Parafrazând această celebră mărturisire de credinţă, aş putea spune la fel: “Dacă aş fi pus să aleg între o minune şi Hristos, cu siguranţă L-aş alege pe Cel din urmă”. Spun aceasta având în minte tot scena Marelui Inchizitor care reprezintă cealaltă faţetă a semnificaţiei zilei de astăzi, când Biserica a rânduit în calendar pomenirea Înfricoşătoarei Judecăţi. Aşa cum pune problema Dostoievski, asistăm în romanul amintit la o judecată omenească a lui Dumnezeu, săvârşită de o instituţie bisericească – aşa cum a fost celebra Inchiziţie romano-catolică. Prezenţa lui Dumnezeu pare a tulbura intereselor lumeşti ale inchizitorului. “Dă-le mai întâi de mâncare, şi abia după aceea le poţi cere să respecte virtutea!, stă scris pe steagul celor care se vor scula împotriva lui Hristos”, spune Dostoievki ca o concluzie a acestei dramatice întâlniri imaginate de el între un inchizitor şi Mântuitorul Hristos (în “Marele Inchizitor” din Fraţii Karamazov, RAO, 1997, p. 392).

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelim on din Bucureşti, 7 februarie 2009)