joi, 25 decembrie 2008

SĂ DOBÂNDIM PACEA DUHOVNICEASCĂ!

C U V Â N T
la Soborul Maicii Domnului (26 decembrie, † Cuv.Nicodim de la Tismana)

DESPRE PACEA DUHOVNICEASCĂ SAU
DESPRE NEVOIA DE A NE ÎMPĂCA CU NOI ÎNŞINE, CU SEMENII NOŞTRI ŞI CU DUMNEZEU

Motto: “Rahila îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt (Matei II, 18, respectiv Ieremia XXXI, 15)”.
1. SĂ NU CĂLCĂM PE CADAVRE! Cine dintre cei căsătoriţi nu a auzit de Rahila, model de mamă devotată care avea să moară la naşterea lui Veniamin, cel de al doiesprezecelea copil al lui Iacov/Israel (Facere 35, 18)? Ea este modelul de mamă pe care Biserica îl recomandă mireselor care devin soţii prin Taina Căsătoriei: “Iar tu: “Mireasă, mărită să fii ca Saara, să te veseleşti ca Rebeca, veselindu-te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile legii, că aşa a binevoit Dumnezeu” (la Slujba Tainei Sf. Cununii). Copiii Rahelei sunt urmaşii peste veacuri ai fiilor lui Iacov - cel supranumit de Dumnezeu Israel - care au dat naştere poporului evreu ai cărui prunci, Irod avea să-i omoare numai pentru a nu se împlini următoarea profeţie: “Şi tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia V, 1). Istoricul Iosif Flaviu ne spune despre Irod - a cărui imagine se contrapune cu cea a Rahelei – că şi-a consolidat propria domnie “călcând pe cadavre”. El şi-a ucis soţia favorită a tatălui său, şi-a înecat mama ei – şi apoi chiar a ucis-o! El i-a executat pe unul dintre cei mai de încredere prieteni, bărbierul său, şi 300 de lideri militari într-o singură zi. Apoi şi-a ucis trei dintre fii săi, presupunând că ar fi fost vinovaţi de trădare. Iosif Flaviu ne spune că „Irod a produs atâtea nenorociri asupra (tuturor evreilor) cum nici o fiară nu putea face dacă ar fi avut puterea de a domni peste oameni” (Antiquities of the Jews 17, 310).
2. SĂ NU RÂDEMN DE NECAZURILE OAMENILOR! Explicaţia faptului că Dumnezeu a îngăduit sacrificarea pruncilor din Betleem o găsim într-o altă profeţie a lui Ieremia, care spune: “Tu m-ai pedepsit şi sunt pedepsit ca un junc neînvăţat. Întoarce-mă şi mă voi întoarce, că Tu eşti Domnul Dumnezeul meu! După ce m-am întors, m-am căit, şi când am luat cunoştinţă, m-am bătut în piept; am fost ruşinat şi tulburat am fost, pentru că am purtat ocara tinereţii mele” (Ieremia XXXI, 18-19). Acestei expicaţii, care denotă gradul de imaturitate morală şi religioasă a oamenilor înainte de venirea Mâtuitorului Hristos, adugăm şi următoarea părere teologică: pruncul Iisus Hristos s-a născut ca să fie răstignit pe Cruce pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu; dar, nu Dumnezeu a fost Cel Care avea nevoie de sacrificiu, pentru că sacrificatul era tocmai Fiul Său, ci noi, oamenii, care ne-am răsculat împotriva autorităţii dumnezeieşti, făcându-ne fiii neascultării: “Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în cari trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului [Satan], a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efeseni 2, 1-3). Prin urmare, jertfa Mântuitorului Hristos, asemenea celei pe care Avraam trebuia o aducă, sacrificându-şi propriul fiu, pe Isaac, a fost spre întărirea credinţei oamenilor, iar nu pentru a aduce satisfacţie lui Dumnezeu: “Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă), Cel ce primise făgăduinţele aducea jertfă pe fiul său unul născut! Către el grăise Dumnezeu: “Că în Isaac ţi se va chema ţie urmaş”. Dar Avraam a socotit că Dumnezeu este puternic să-l învieze şi din morţi; drept aceea l-a dobândit înapoi ca un fel de pildă a învierii Lui” (Evrei XI, 17-19).
4. ARDEREA TRUPURILOR, O CRUZIME FAŢĂ DE CORP. Oamenii pe vremea lui Avraam aduceau jertfă de animale. Aceste jertfe nu mai au astăzi nici o valoare, căci Dumnezeu vrea să avem milă faţă de oameni, căci Mântuitorul Hristos a spus: “Duceţi-vă şi vă învăţaţi ce înseamnã: Milă voiesc, iar nu jertfă” (Mt. IX, 13). Desigur că Euharistia de la Cina cea de Taină este anticiparea tainicã a jertfei Sale de pe Cruce, dar “jertfa lui Hristos nu lucreazã magic, pentru că nu îşi produce efectul numai prin sângele vãrsat odinioarã, asemenea sângelui animalelor; ci lucreazã prin sângele Lui preacurat sau plin de puterea Duhului” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, teologia Dogamatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMOR, 1997, p. 107). Astfel că, teoria unuia din primii susţinători ai incinerării corpurilor de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, binecunoscutul povestitor Jacob Grimm nu este în concordanţă cu învăţătura creştină. În 1849, într-o comunicare făcută la Academia din Berlin, Jacob, unul din celebrii fraţi Grimm care au scris printre altele şi povestea lui Hansel şi Gretel, „emisese ipoteza că arderea unui cadavru însemna, ca în cultele păgâne din antichitate (tendinţă umanistă care a pregătit curentul iluminist de mai târziu)[1], jertfa celui mort în faţa divinităţii”. Din păcate, această teorie a permis ca astăzi să existe o adevărată industrie a incinerării care practică, printre altele, inclusiv arderea trupurilor copiilor nenăscuţi (acest fapt ne determină să pledăm în favoarea unei Legi, cel puţin în România, care să apere drepturile copilului nenăscut). Datorită Mântuitorului Hristos, astăzi, arderea trupurilor nu mai înseamnă o pietate faţă de suflet, ci, după cum scria Tertulian, o „cruzime fata de corp”. Noi, creştinii, considerăm incinerarea o formă de cruzime faţă de trup, fie el uman sau animal, care a fost desfiinţată de jertfa Mântuitorului nostru Hristos. Rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor, păstrate uneori în chip minunat, sunt o dovadă a cinstirii pe care creştinii o dau, în acest sens, trupurilor, chiar dacă recunosc faptul că sufletul, după moarte, se desparte de turp, după cum spunea Sf. Ap. Pavel: „Căci pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig. (...) doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine” (Filipeni I, 21).
5. SĂ CĂUTĂM A DOBÂNDI DE LA DUMNEZEU PACEA DUHOVNICEASCĂ! Jertfa euharistică este forma nesângeroasă şi neinflamabilă (ignifugă) de mulţumire pentru mila pe care Dumnezeu a făcut-o cu noi, iertându-ne de păcate. În acest sens, în Rugăciunea a şaptea, a Sf. Simeon Noul Teolog, din Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, se vorbeşte de jertfa Euharsitică ca despre un rug nears care ne preface şi pe noi asemenea când ne împărtăşim cu vrednicie : „Iarbă uscată fiind eu, şi – străină minune! – mă răcoresc nears, ca rugul de demult care, aprins fiind nu se mistuia”. Dacă nu suntem capabili să ne iertăm pe noi înşine, nici Dumnezeu nu ne va ierta pe noi! De aceea, să căutăm să ne împăcăm cugetele noastre pentru ca Dumnezeu, găsindu-ne nevinovaţi, să se sălăşluiască în sufletele noastre, după cum se spune în Rugăciunea a doua, a Sf. Ioan Gură de Aur, din Rânduiala Sfintei Împărtăşiri: „Şi, precum ai binevoit a Te culca în peşteră şi în ieslea necuvântătoarelor, aşa binevoieşte a intra şi în ieslea necuvântătorului meu suflet şi în întinatul meu trup”. De aceea, mare lucru este ca omul sa aiba binecuvântarea lui Dumnezeu, cerându-I Acestuia “cele bune şi de folos sufletului”, “înger de pace, credincios îndreptător”, ca “cealalaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi”, sau “sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecata lui Dumnezeu”. Dacă nu suntem capabili să ne iertăm pe noi înşine, nici Dumnezeu nu ne va ierta pe noi! De aceea, să căutăm să ne împăcăm cugetele noastre pentru ca Dumnezeu să nu ne găsească vinovaţi.
Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 26 decembrie 2008
[1] „(...) Umanismul este un curent de gândire care şi-a făcut apariţia în Europa apuseană şi centrală a secolului al XV-lea, precedat de un îndelungat interes pentru operele antichităţii greco-latine. După cum ne spune însuşi numele lui, noua cugetare a pus în centrul atenţiei sale omul, cu personalitatea, geniul creator, interesele şi ispitele lui. Umanismul este deci o doctrină antropocentrică. Această atitudine se opunea, fireşte, gândirii dominante a epocii, care era cea creştină, doctrină prin esenţa ei teocentrică. Aşadar, umaniştii s-au situat de la început într-un câmp de cugetare şi creaţie laic. Unde puteau găsi adepţii noului curent izvoare literare, scrieri filozofice, opere de artă sau lucrări ştiinţifice (deci de cosmologie, astronomie, geografie, geometrie, medicină etc.), care să ofere dublul avantaj de a ignora doctrina creştină şi de a se preocupa cu precădere de om? În literatura clasică greco-romană. Astfel, umanismul a determinat şi un mare curent de revalorificare a acestei literaturi şi a acestei culturi. (...) Readucându-l pe om în primul plan al gândirii, pledând pentru libertatea de afirmare a geniului uman care fusese până atunci sever dirijată de teologie, reintroducând în circulaţie operele literare, artistice şi ştiinţifice ale Antichităţii, umaniştii au determinat principala direcţie de cugetare a Renaşterii”; Virgil CÂNDEA, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 9 -10.

Niciun comentariu: