miercuri, 9 martie 2011

CREDINŢA TA CONTEAZĂ!

Răstălmăcirea propriei mărturisiri de credinţă, precum şi grava dispariţie a cugetării celei smerite a credincioşilor – cauze ale fundamentalismului religios din toate timpurile – sunt cu atât mai îngrijorătoare din punct de vedere social cu cât se pot constitui în focare de conflict intrareligios sau interreligios. Aşa s-a întâmplat pe vremea Mântuitorului nostru Hristos şi aşa se mai întâmplă din păcate şi astăzi! Astfel, după cum arată Sf. Chiril al Alexandriei într-un comentariu la Evanghelie din Duminica Înălţării Sfintei Cruci, cei mai porniţi împotriva Mântuitorului Hristos erau tocmai arhiereii şi slujitorii evrei, între care se numărau şi cei cu oarecare funcţii în învăţarea Legii, precum cărturarii şi fariseii. Cruda răstignire pe cruce a Mântuitorului nostru Hristos - care avea la origine de fapt o altă credinţă religioasă decât cea evreiască, şi anume cea persană conform căreia cei condamnaţi la moarte erau suspendaţi pe cruce pentru a nu pângări pământul - denotă faptul că tocmai cei care pretind că “păzesc ştiinţa şi din gura cărora se va cere învăţătura” (Mal. 2, 7) riscă să dea dovadă de cea mai mare răutate şi, în consecinţă, tocmai de o acută lipsă de pătrundere a legii dumnezeieşti.

Din punct de vedere creştin ortodox, una din regulile de aur ale cugetării celei smerite, după cum se exprimă Sf. Efrem Sirul, este aceea de „a nu năpăstui pe nimeni”. Astfel, întrucât calitatea vieţii sociale depinde nu de spiritul critic, ci de bunătatea persoanelor care o compun, rezultă că smerita cugetare – potrivit căreia, mărturisirea comună de credinţă religioasă contează mai mult decât opinia personală – nu afectează caracterul benefic al iniţiativelor civice. În concepţia Sf. Maxim Mărturisitorul, smerita cugetare este mântuitoare, fiind o formă de rugăciune neîntreruptă prin care creştinul poate cunoaşte şi urma voinţa lui Dumnezeu. În acest sens, relevant este următorul fragment din rugăciunea citită în taină de preot oridecâteori rosteşte Sfinta Evanghelie la Sfânta Liturghie: ”Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri”. Ori, cel puţin în viaţa Sa pământească, Mântuitorul nostru Hristos – considerat de creştini bunătatea întruchipată - nu a blestemat oamenii, nici măcar pe vrăjmaşii Săi, ci doar un smochin neroditor (Marcu 11, 21). Despre caracterul Lui mai spune multe, apoi, însuşi felul în care s-a îngrijit de Maica Sa, întărind, astfel, însăşi învăţătura dată în Lege prin Moise care spunea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine” (Ieş. 20, 12).

Sursa încrederii în Biserică - care potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor în România are „statutul de factor al păcii sociale” (art. 7, alin. 1) - o constituie smerita cugetare a majorităţii credincioşilor ei. În Biserică, din cauza păcatului mândriei la care sunt expuşi toţi oamenii, opinia personală nu este pe atât de relevantă pe cât este de importantă propria mărturisire de credinţă. În comparaţie cu adevărurile de credinţă ale Bisericii cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, părerea personală este întotdeauna superficială şi versatilă. De aceea Biserica, unde creştinii merg pentru ca „toată viaţa lor lui Hristos Dumnezeu să o dea”, consideră părerile, asemenea viselor, înşelătoare, în sensul că pot face pe mulţi care „nădăjduiesc în ele” să cadă (Is. Sirah 34, 1-7). Din păcate, urmând o tradiţie de origine gnostică cu care Biserica niciodată nu a fost de acord, dar fără să-şi dea seama că de fapt suferă de miopie duhovnicească, mai există încă printre creştini oameni care au tendinţa de a se considera mai deştepţi decât sunt în realitate, dorind să impună propria părere drept normă sau regulă a adevărului şi, astfel, provocând celorlalţi din prostie, iar nu din credinţă, mari tulburări sufleteşti, suferinţe trupeşti şi daune materiale.

Un comentariu:

Florin spunea...

Facind apel la realitatea vietii, putem constata ca este firesc ca fiecare om sa aiba o parere proprie despre lume si viata, aceasta datorindu-se diverselor informatii acumulate pe parcursul vietii. Insisi Sfintii Apostoli aveau pareri divergente in probleme de credinta, mai exact in ceea ce privea necesitatea taierii imprejur a crestinilor. Astfel, s-a constituit primul sinod apostolic, la care s-a invocat Sfintul Duh, pentru rezolvarea acestei neintelegeri. In istoria Bisericii, de fiecare data cind aparea o dilema in probleme de credinta, se intruneau sinoade locale sau ecumenice care mai inainte de dezbaterea problemei de pe ordinea de zi, proceda la recunoasterea si intarirea celor hotarite in sinoadele anterioare, evitind in acest fel alunecarea in decizii contradictorii care ar fi slabit credibilitatea Bisericii si ar fi permis imixtiunea politicii laice in viata bisericeasca. Astfel a aparut Pidalionul sau Cirma Bisericii cum i se mai spune, cuprinzind colectia sfintelor canoane ale Sfintilor Apostoli, canoanele celor 7 sinoade ecumenice si celorlalte sinoade locale. In consecinta, orice parere proprie ce contrazice cele stabilite in toate acele sinoade este in erezie si trufie socotindu-se pe sine mai intelept decit inaintasii sai. De asemenea au existat si vor exista si sinoade "tilharesti" care au actionat la comanda puterii politice, cel mai cunoscut fiind sinodul de la Ferrara - Florenta, unde Sfintul Marcu din Efes cu ajutorul lui Dumnezeu a zadarnicit unirea mincinoasa. Dumnezeu sa ne miluiasca si sa ne intareasca pentru a avea puterea de a-L marturisi cu inima curata fara intinaciunea altor interese, Amin!