NAŞTEREA DOMNULUI, RENAŞTEREA/ÎNVIEREA OMULUI

C U V Â N T
la Duminica după Naşterea Domnului;
- Sf. Ap. Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, Ev. Matei 2, 13-23, Ap. Galateni 1, 11-19 (Fuga în Egipt), gls. 4, voscr. 7 -
NAŞTEREA DOMNULUI, REANŞTEREA OMULUI

Motto: „Şi nimeni nu s-a suit la Cer, decât Cel ce s-a coborât din Cer, Fiul Omului, Care este în Cer” (Ioan III, 13).

FIUL LUI DUMNEZEU SE FACE FIUL OMULUI. „Uită oare o femeie de copilul său? (Is 49, 15). Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I: PSB, vol. 4, 1982, p. 196: „Potrivit unei metafore, pornind de la păstorii care păstoresc oile, Iisus este Pedagogul Care păstoreşte pe copii, este Păstorul Care are grijă de prunci; şi pentru că pruncii sunt nevinovaţi, sunt numiţi în chip alegoric oi. Şi vor fi toţi o turmă şi un păstor (…). Deci, Cuvântul este Pedagogul Care ne duce pe noi copiii la mântuire”.

Sf. Antim Ivireanul, descrie pedagogia Mântuitorului nostru Hristos în felul următor: „… precum s-a făcut Fiul lui Dumnezeu fiul omului, să se facă şi fiul omului Fiul lui Dumnezeu, după cuvântul Sf. Ap. şi Ev. Ioan: Şi le-a dat lor puterea de a fi fii lui Dumnezeu” (Didahii, Biblioteca Şcolarului, Bucureşti-Chişinău, p. 123). Cu alte cuvinte, Dumnezeu „se pune în pielea” noastră, a oamenilor, principiu sinergetic prin care se explică abundenţa necazurilor şi a scandalurilor ce se înmulţesc, parcă, de Crăciun din cauza vrăjmăşiei şi ispitelor diavoleşti. Despre acest paradox, Sf. Ioan Gură de Aur spune: ”Învăţăm că Mântuitorul Hristos chiar de la început a fost întâmpinat de vrăjmăşie şi ispite. Iată că s-a întâmplat aceasta chiar de pe când era în faţă! Abia Se născuse şi tiranul se înfurie; vine apoi fuga şi strămutarea în Egip; iar Mama, fără să fi făcut vreun rău, fuge în ţară barbară. Toate, ca şi tu auzindu-le, să nu te tulburi, când, învrednicit cu o slujire duhovnicească, vezi că suferi necazuri cumplite şi înduri multe primejdii, atunci să nu zici: „Ce înseamnă asta? Ar fi trebuit să fiu încununat şi lăudat, să fiu slăvit şi strălucit, pentru că am împlinit porunca Stăpânului!”. Nu, ci, ai curaj, ştiind bine că urmarea firească a îndeletnicirilor duhovniceşti este a întâlni la tot pasul numai încercări. Iată, încercări au venit nu numai peste Mamă şi peste Prunc, ci şi peste barbarii aceia (n.n. - magii).” (Scrieri, partea a III-a: Omilii la Matei, PSB, vol. 23, EIBMOR, 1994, p. 103) . Şi, concluzionează, astfel: „Dacă cineva suferă aici pe pământ necazuri şi nedreptăţi, fără să fi făcut păcate, suferinţa de aici se preface dincolo în răsplată”. (Ibidem, p. 111). „Puterea de a fi fii lui Dumnezeu” constă în capacitatea de a trece dincolo de limita de rezistenţă umană, fenomen care este exprimat de binecunoscuta formulă creştină „a întoarce şi obrazul celălalt atunci când eşti lovit”.

DUMNEZEU CREATORUL SE NAŞTE DIN PROPRIA CREAŢIE, AŞA CUM PASĂREA PHOENIX RENAŞTE DIN PROPRIA CENUŞĂ. Sărbătoarea Crăciunului relevă minunea naşterii Creatorului din propria Sa creaţie. Chiar dacă Dumnezeu Cuvântul - despre care Sf. Ev. Ioan afirmă că „toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan I, 3) - se naşte „mai înainte de toţi vecii„ din Dumnezeu-Tatăl, după cum ne exprimăm în Crezul creştin, Mântuitorul Hristos se naşte în trup la „plinirea vremii” (Gal. III, 3) din Fecioara Maria. Astfel, Naşterea Mântuitorului nostru Hristos ne apare ca fiind îndoită: odată după firea Sa dumnezeiască, iar, apoi, după firea sa omenească: “Prin urmare – spune Sf. Ioan Damaschinul - Sfânta Născătoare de Dumnezeu a născut o ipostasă cunoscută în două firi; în ce priveşte Dumnezeirea Sa a fost născut din Tatăl în afară de timp, dar în ce priveşte omenirea sa, a fost întrupat în vremurile din urmă din Sfânta Fecioară în timp şi s-a născut în trup” (Dogmatica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p.133). Totuşi, referitor la interacţiunea celor două ipostase ale Mântuitorului Hristos, Sf. Ioan Damaschinul lasă să se înţeleagă faptul că, aşa cum Dumnezeu a creat femeia din coasta lui Ada, tot aşa, Mântuitorul Hristos şi-a construit sau creat în şi din pântecele Fecioarei Maria un corp uman în care să se întrupeze: „Nu şi-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfânt. Nu şi-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvârşit dintr-o dată. (…) Căci Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci locuind în pântecele Sfintei Fecioare, şi-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa lui, din sângiurile curate ale pururea Fecioarei, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, luând pârga frământăturii omeneşti, şi însuşi Cuvântul s-a făcut ipostasă trupului” (Dogamtica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p. 83).

Naşterea Mântuităroului nostru Hristos se află în strânsă legătură cu Învierea Sa. El se naşte pentru a învia, asemenea păsării phoenix, demonstrându-ne nouă, oamenilor, că nu există schimbare atâta timp cât nu ne vom lepăda de omul vechi, din cenuşa căruia trebuie să răsară spre înviere omul cel nou. Aşa cum fluturele de noapte se simte atras de flacăra lumânării, tot aşa şi omul vechi, atras de lumina harului dumnezeiesc, se aprinde de la aceasta “îmbrăcându-se în Hristos”, adică dobândind posibilitatea intrării în Împărăţia lui Dumnezeu.

NAŞTEREA, CONSECINŢĂ A MORŢII. Tot Sf. Ioan Damaschinul, adaugă faptul că “naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el”. (Ibidem, p. 20). “Primele exemplare ale fiecărei specii de animale sunt αγεννητα, nenăscute”, după cum spune Sf. Ioan Damaschinul (Ibidem, p. 133) pentru că şi-au luat fiinţa prin creaţie de la Dumnezeu. Prin urmare, fiinţa este o creaţie a lui Dumnezeu, omul nefiind capabil decât să o multiplice şi să o perpetueze prin succesiunea naşterii. “Paul Evdokimov şi Olivier Clement au insitat asupra faptului că Dumnezeu, deci şi Dumnezeu-Cuvântul, nu e fără formă. (…) Dumnezeu este Forma formelor, Icoana icoanelor, Arhetipul atotcuprinzător… Dumnezeu este o Metaicoană, după terminologia lui Dionisie Areopagitul, o Hyper-icoană” (Teologia Dogamtică Ortodoxă, EIBMOR, 1997, p.. 231).

Referitor la firea omenească al Mântuitorului Hristos se spune că este „născut, iar nu făcut”. “Naşterea nu este o însuşire a firii, ci a ipostaselor”, afirmă Sf. Ioan Damaschinul (Dogamtica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p. 133). Sf. Ioan Damaschinul arată faptul că atât naşterea, cât şi moartea sunt consecinţe ale păcatului strămoşesc: „Căci creaţia primară se numeşte facere (γενεσισ) şi nu naştere (γεννησιση). Creaţia este facerea primară săvârşită de Dumnezeu; naşterea, însă, este succesiunea unuia din altul, ca o consecinţă a condamnării la moarte, din cauza călcării poruncii” (Dogamtica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p. 79). Parafrazându-l pe Sf. Grigorie Teologul, care subliniază diferenţa dintre născut şi nenăscut, putem spune că „însuşirea de născut arată faptul că Fiului îi aparţine naşterea, în măsura în care Tatălui îi aparţine nenaşterea” (Cuvântări teologice, Editura Herald, Bucureşti, p. 122). „Fiul Meu eşti Tu. Eu astăzi Te-am născut” (Ps. 2, 5). Interpretând denumirea de fiu, Sf. Grigorie Teologul afirmă că este chemat cu acest nume, nu doar pentru că este din Tatăl, ci şi pentru că „este una şi aceeaşi cu Tatăl după fiinţă” (Cuvântări teologice, Editura Herald, Bucureşti, p. 151). Tot el remarcă faptul că „Dumnezeu Fiul s-a născut fără de tată aici, în timp, şi fără de mamă acolo, mai înainte de timp”. (Cuvântări teologice, Editura Herald, Bucureşti,, p. 130).

Sf. Ioan Damaschinul, vorbind despre „facultatea” Mântuitorului Hristos de a fi născut mai înainte de timp şi fără de început din Dumnezeu Tatăl, „nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din el din veşnicie şi fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputinţă să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naşte. Iar facultatea de a naşte constă în a naşte din El, adică din propria Sa fiinţă ceva asemenea cu El după fire” (Dogamtica, EIBMOR, Bucureşti, 1943, p. 19).

RĂSPLATA DUHOVNICEASCĂ A SUFERINŢEI NEDREPTE. Sufletul omului îşi găseşte împlinirea prin creaţie. În acest sens, filozoful german Hannah Arendt descrie comportamentul lui homo faber sau al artizanului (the craftsman) în felul următor: „Opera artizanului era ghidată de idee, de modelul pe care l-a contemplat mai înainte ca procesul de fabricare să fi început sau să se fi terminat; în primul rând, pentru a avea indicaţii despre ceea ce urma să se facă şi, apoi, pentru a verifica produsul finit” (Hannah ARENDT, The Human Condition, The University of Chicago Press, United States of America, 1958, p. 275) . Hannah Arendt consideră că artizanul (homo faber), spre deosebire de animal laborans, a cărui grijă este de a se „adapta” la condiţiile lumii (Ibidem, p. 104), este cel care stabileşte sau, mai bine zis, creează condiţiile în care vieţuieşte, fiind „constructorul lumii (the builder of the world) şi producătorul de lucruri (the producer of things)” (Ibidem, p. 141). Din punct de vedere social, capacitatea creatoare a omului determină, de fapt, diferenţa dintre animal laborans şi homo faber: „Spre deosebire de animal laborans, a cărui viaţă socială este similară celei de turmă, fiind incapabil să edifice şi să locuiască în sfera publică şi mundană, homo faber este capabil, în cel mai înalt grad, să aibă propria sa sferă publică, chiar dacă nu este politică, în sensul deplin al cuvântului” (Ibidem, p. 115). Această diferenţă este determinată de recunoaşterea demnităţii umane a lui homo faber. Cu alte cuvinte, afirmarea publică a lui homo faber, care depinde de recunoaşterea valorii acţiunilor sale şi a rezultatului acestora din partea altor oameni, conferă, la rândul ei, demnitate umană: „Valoarea există doar luând în considerare sfera publică, unde lucrurile apar ca marfă; valoare unui obiect nu este conferită atât de muncă, operă, capital, profit sau material, cât mai ales - dacă nu chiar în mod exclusiv - de faptul că aceasta apare în sfera publică pentru a fi evaluată, cerută sau refuzată. Valoarea este calitatea pe care un lucru nu o poate obţine în mod privat, ci poate fi dobândită doar din momentul în care apare în public” (Ibidem, p. 118).

Acţionând în mod creator sau constructiv, conform voinţei luI Dumnezeu, omul, pentru a realiza ceea ce s-a plăsmuit în adâncul sufletului său, se exteriorizează. Creând, se creează pe sine; schimbând lumea, se schimbă pe sine; încreştinând pe alţii, se încreştinează pe sine.


Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 25 decembrie 2010