miercuri, 27 octombrie 2010

RELIGIA FĂRĂ DUMNEZEU SAU DESPRE SECULARIZAREA SACRULUI (Nevoia de refacere morală a poporului român)

DISPERAREA, MALADIA OMULUI SECULARIZAT. Această maladie se manifestă astăzi în România, iar numărul mare de sinucideri, aflat în continuă creştere, confirmă acest fapt. Din păcate, băşcălia superificală românului nu a fost o stavilă suficientă în calea acestei serioase maladii psihice, a cărei ignorare a făcut să se instaleze discret în inimile multora dintre concetăţenii noştri. Simptomele acestei boli sunt descrie de Soren Kierkegaard şi Martin Heidegger, a căror filozofie secularizată şi secularizantă a identificat “angoasa” şi “disperarea” ca posibilităţi meditative. “Disperarea – zice Soren Kierkegaard – este o maladie în spirit, în eu şi astfel poate fi triplă: cu disperare a nu fi conştient că ai un eu; cu disperare a nu voi să fi tu însuţi; cu disperare a voi să fii tu însuţi” (Soren Kierkegaard – Maladia mortală. Eseu de psihologie necreştină întru edificare şi deşteptare de Anti-Climacus Editura Omniscop, Craiova, 1998, p. 15). Tot asfel, o evadare-invadare bazată pe sentimentul angoasei, propovăduieşte şi Martin Heidegger: “De aceea părăsirea [de sine] proprie acaparării[Dasein-ului] nu este o refugiere bazată pe frica de o fiinţare intramundană. Părăsirea [de sine] are cu atăt mai puţin caracterul unei refugieri, cu căt părăsirea este o îndreptare spre fiinţarea întramundană în care Dasein-ul trece, fiind preluat de aceasta. Părăsirea de sine proprie acaparării se fundamentează mai degrabă pe angoasă care, la rândul ei, abia ea face posibilă frica(Martin Heidegger - Fiinţă şi timp, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti,1994p. 180-181). Cu alte cuvinte, dorinţa de perfecţionare raţională a creat în subconştientul omului secularizat monstrul hidos al disperării, sufocând ca într-un mormânt dorinţa lui mistuitoare de Dumnezeu.

ÎNTRU DUMNEZEU, PUNCTUL CENTRAL AL RELIGIE. Suntem pe cale să devenim un popor care, alergând după miracole ieftine, a început să ignore faptul că autorul minunilor din viaţa aceasta este Însuşi Dumnezeu. Petre Ţuţea remarca tendinţa scriitorilor secularizaţi de a elimina existenţa lui Dumnezeu din istorie, în care rămâne doar omul singur: “Fiindcă Mircea Eliade, vehiculând sacrul şi profanul din paleolitic până la Hristos şi afirmând actualitatea lui Rudolf Otto, neamţul – care are lucrarea, Das Heilige, Sacrul – spune despre el că e religios. Atunci înseamnă că Mircea Eliade nu e religios, fiindcă Rudolf Otto spune: “Obiectul religiei e sacrul, nu Dumnezeu” (Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu, Editura Arta Grafică (Fundaţia Anastasia), Bucureşti, 1992, p. 37). Astăzi, poporul român se află situat "între", mai degrabă decât “înlăuntru” lui Dumnezeu. Acest "înlăuntru" nu este un "a fi în", cât mai ales acel “a fi întru ceva” a lui Constantin Noica. Prin acest “întru”, care era specific românesc precum cuvintele “doină”, “dor”, poate fi recuperat felul de devenire istorică a poporului român: “Fiindcă “întru” e cel care ne-a dat sugestia devenirii întru fiinţă, gândirea infuză românească asupra fiinţei trebuie să aibă un caracter deosebit. Într-adevăr, un alt sentiment al fiinţei decât cel de copleşire a ieşit la iveală în orice viziune românească. Fiinţa are aici o bună, o pozitivă libertate. Lumea nu e sub fiinţă, nu e în fiinţă, este întru ea. Aşa fiind, lumea are libertatea de-a rămâne în devenire – ceea ce înseamnă în căutare şi aflare, iar uneori chiar în rătăcire – cu sau fără amintirea fiinţei(Constantin Noica – Sentimentul românesc al fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 186).

ICOANA RUGULUI APRINS, SIMBOLUL SITUĂRII ÎNTRU DUMNEZEU A CELOR DREPTCREDINCIOŞI ŞI AL REFACERII MORALE A POPORULUI ROMÂN. "Spre tine (Maica Domnului - n.n.) noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!" (Condacul I, Acatistul rugului aprins, scris în anul 1948 de poetul Sandu Tudor, devenit ieroschimonahul Daniil Tudor). Pornind de la exemplul grupului „Rugul Aprins” de la mânăstirea Antim, Andrei Pleşu solicita un nivel mai mare al deschiderii religioase ortodoxe spre elementul cultural: „Grupul de la Antim a fost ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii noastre, în anii dictaturii comuniste. Mari intelectuali şi călugări au comunicat şi au cuminecat acolo, într-o neverosimilă libertate lăuntrică, până când autorităţile au hotărât să definească spiritul în termeni de personalitate. Grupul de la Antim a devenit, în 1958, Procesul Rugului Aprins” (Andrei PLEŞU în Prefaţă la „Timpul rugului aprins” de André Scrima, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 14). Coincidenţă sau nu, această întâlnire unică dintre intelectualitate şi cler, cum o numea Andrei Pleşu, petrecută în anii `50, fusese proiectată cu ceva vreme înainte de Gala Galaction care propunea întemeierea unei mănăstiri a intelectualilor după modelul scriitorilor creştini catolici din Franţa. În felul acesta, credea Gala Galaction, s-ar forma un „mic sinod de propovăduitori ai cuvântului scris” care ar răspândi „pietatea şi energia creştină” pentru a aduce „ordine şi trăinicie” în viaţa fiecărei naţiuni(Gala GALACTION, Pagini creştine. Ziua Domnului, EIBMO, Bucureşti, 1958, pp. 292-294). De asemenea, Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului - într-un cuvânt rostit la Simpozionul naţional Cazania lui Varlaam – trei veacuri şi jumătate de dăinuire românească (1643-1993), ţinut la Târgu-Mureş în data de 6 mai 1993 -, folosindu-se de modelul mitropolitului Varlaam, potrivit căruia trebuie să ne recăpătăm conştiinţa propriei noastre meniri în propria noastră ţară şi în propria noastră eternitate, remarca următoarele: „Acum reiau teza pe care am lansat-o cu trei luni în urmă şi asupra căreia nu voi înceta să insist: după aceste decenii de comunism, poporul român are nevoie şi de refacere morală; or, pentru această refacere morală el are nevoie de refacerea unităţii dintre cultură şi religie. Religia, pe de o parte, prin cultură să-şi deschidă ferestrele spre cerul larg al universalităţii umane, iar cultura la rândul ei, prin religie să-şi recapete profunzimea şi dimensiunile fireşti. Numai prin această sinteză, prin această unitate, vom izbuti să ne debarasăm de sechelele care ne-au mai rămas şi de care trebuie să ne scuturăm noi şi generaţiile de după noi(IPS Bartolomeu Valeriu ANANIA, Arhiepiscopul Clujului , Apa cea vie a ortodoxiei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 31).

Niciun comentariu: