miercuri, 31 decembrie 2008

SF.VASILE CEL MARE, PROPOVĂDUITORUL FRUMUSEŢII SUFLETEŞTI

C U V Â N T la Tăierea împrejur, cea după Trup a Domnului; Sf.Vasile cel Mare (Anul Nou)
SF.VASILE CEL MARE, PROPOVĂDUITORUL FRUMUSEŢII SUFLETEŞTI[1]

Motto: „Trebuie să purtăm de grijă cu tot deadinsul de frumuseţea sufletului!” (Sf. Vasile cel Mare).
URÂŢENIA SUFLETEASCĂ A OMULUI ŞI CONTRADICŢIA SA CU DUMNEZEU, PRINCIPIUL ABSOLUT AL BINELUI ŞI FRUMUSEŢII UNIVERSALE. Urâţenia înseamnă absenţa frumuseţii, aşa cum răutatea înseamnă absenţa binelui, iar nefiinţa absenţa fiinţei. Dumnezeu, prin harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor împărtăşit lui Adam, a sădit în noi, oamenii, sămânţa vieţii veşnice, despre care Sfântul Vasile cel Mare grăieşte: „Dumnezeule, zidind pe om, luând ţărână din pământ şi cu Chipul Tău, cinstindu-l, L-ai pus în raiul desfătării făgăduindu-i întru paza poruncilor Tale viaţă fără de moarte şi moştenirea veşnicilor bunătăţi” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare). Numai că, necinstind această vecinătate cu Dumnezeu prin încălcarea poruncii Sale, protopărinţii noştri s-au rupt de El, simţindu-se dintr-o dată „goi” şi „ruşinaţi”: „Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns” (Fac 3, 10). Erau goliţi de frumuseţea harului dumnezeiesc, erau ruşinai pentru că înstrinându-se de Dumnezeu alteraseră frumuseţea chipului Său zidită în făptura umană, trezindu-se dintrodată, asemenea urâciosului Lucifer şi a îngerilor căzuţi împreună cu el, „fără de chip” (Molitfele Sfântului Vasile cel Mare). De-a lungul istoriei, până la venirea în lume a Mântuitorului nostru Hristos, care avea să restaureze acest chip, omul a căutat şi, cum sunt cei din afara Bisericii, mai caută încă să umple această goliciune, încercând să depăşească propria condiţie umană, „făţărindu-se” în fel şi chip. Ori, conform antropologiei creştine, desăvârşirea omului prin sfinţenie nu este înţeleasă ca o evoluţie către o specie superioară inumană, ci ca realizare a integralităţii omului prin realizarea profundei sale condiţii umane. Conform acestei antropologii, omul total, integral, este omul a cărui existenţă este orientată spre o dimensiune axiologică sau valorică ascendentă la capătul căreia, atât la începutul zidirii fiinţei umane, cât şi la sfârşitul vieţii fiecărui om în parte, se situează Acelaşi Dumnezeu.
FRUMUSEŢEA ESTE DIRECT PROPORŢIONALĂ CU INTERESUL OMULUI PENTRU MÂNTUIREA SUFLETULUI SĂU. Numai cei nebuni pot ignora această interacţiune a omului cu Dumnezeu, după cum spune psalmistul David: „Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au facut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este pâna la unul” (Ps. 13, 1). Ori, mânia este una din această cauzele urâţeniei sufletului uman. Sfântul Vasile cel Mare chiar numeşte mânia „o nebunie momentană” (Omilia a X-a). Despre efectele mâniei, Sf. Vasile cel Mare spune: „Ceia ce este veninul pentru cei înveninaţi, aceia este mânia pentru cei amărâţi: se înfurie ca câinele, înghimpă ca scorpia şi ucide ca şerpii” (Omilia a X-a). Cu alte cuvinte, cei mânioşi împrumută trăsăturile inestetice ale diavolului „necurat, întunecat, fără chip şi fără ruşine”, după cum îl descrie Sf. Vasile cel Mare (Molitfele).
Dionisie din Furna - un important iconograf ortodox grec al secolului al XVIII-lea, cunoscut mai ales ca autor al unui Manual de pictură sau Erminia picturii bizantine (Ed. Sophia, Bucureşti, 2000) - dă următoarele indicații pentru zugrăvirea Sf. Vasile cel Mare: înalt, drept, ascetic slab, cu fața prelungă, galben [sau negricios] la faţă, tâmplele adâncite, cu fruntea puţin încrețită şi obrajii puţin zbârciți, nasul lung şi coroiat, cărunt, cu barba destul de lungă, sprâncenele lungi, rotunde şi cam încreţite, ca la omul îngrijorat, posomorât, spune: "Nimeni din cei legați cu pofte trupești nu este vrednic să vină, sau să se apropie, sau să slujească Ție, Împărate al Slavei!..." Dar, în mod paradoxal, tot el este zugrăvit după rânduială cuvioşească, adresând următoarele cuvinte: "Trebuie să purtăm de grijă cu tot deadinsul de frumuseţea sufletului, căci aceasta va să ceară Dumnezeu, dreptul judecător, de la neamul omenesc...". Acest îndemn îl face un om care au ştiut să-şi pună bunurile moştenite de la părinţi sau agonisite de el însuşi cu trudă, în folosul semenilor săi. Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei din Capadocia, a folosit toată moştenirea părintească în scopuri umanitare. Conştient că bogăţia devine bună sau rea după voia omului, după modul în care ştie să o folosească, el a orânduit viaţa monahală şi a întemeiat, pe lângă Biserică, azile şi spitale, în ajutorul celor săraci şi neputincioşi, îndemnând pe cei înstăriţi să folosească averile lor, ajutând pe cei lipsiţi. Prin urmare, în concepţia Sfântului Vasile cel Mare, nu banii sau cultura unui om îl fac mai frumos, ci interesul pentru mântuirea sufletului său. Oare, un profesor care iubeşte banii mai mult decât pe învăţăceii săi mai este un bun profesor? Oare, un doctor care iubeşte banii mai mult decât pe pacienţii săi mai este un bun medic? Oare un preot care iubeşte banii mai mult decât pe enoriaşii săi mai este un bun preot?
SUFLETUL CULTURII ESTE CULTURA SUFLETULUI (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române). Este ştiut că una din definţiile date culturii este aceea de artă a rafinamentului sufletului umane. Sfântul Vasile cel Mare se numără printre Sfinţii Părinţi ai Bisericii care considerau inutilă cultura din punct de vedere duhovnicesc, mai ales, arta retoricii. În ciuda faptului că era deplin stăpân pe toate mijloacele pe care retorica profană le punea la dispoziţie şi a predat cu succes retorica, spre sfârşitul vieţii sale, Sfântul Vasile cel Mare regreta timpul pierdut cu scopul de a dobândi o ştiinţă care, în opinia lui, era inutilă mântuirii sufletului său[2]. Dar, Sfântul considera zadarnici anii de studiu petrecuţi în tinereţe numai pentru că dorea să se ancoreze doar în învăţătura lăsată nouă de Mântuitorul Iisus Hristos.
Cu toate acestea, Sfântul Vasile cel Mare a valorificat totuşi cultura epocii deprinsă din şcolile greceşti. Într-o analiză critică efectuată de prof. Constantin C. Pavel asupra atitudinii Sfântului Vasile cel Mare faţă de cultura şi filozofia antică, acesta surprinde elemenetele culturale întrebuinţate în predicile acestuia: “… această vastă şi temeinică pregătire intelectuală se reflectă în toate lucrările Sfântului Vasile cel Mare, în care el apare deopotrivă de familiarizat în poezie, retorică şi filozofie. Elocvenţa şi stilul său evocă modele celebre, iar spiritul său a păstrat cea mai adâncă amprentă a acelei culturi clasice pe care mai târziu o va apăra. Ca şi Grigorie de Nazianz, Vasile era pe deplin stăpân pe toate mijloacele pe care retorica profană le punea la dispoziţie adepţilor… ”[3]. Astfel, în mod paradoxal, deşi constatase critic „valoarea şi rolul limitat şi provizoriu al scrierilor profane”[4], totuşi, Sfântul Vasile cel Mare considera cunoaşterea culturii umane drept o necesitate[5].
Acest paradox se explică prin faptul că Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la folosirea literaturii laice în predică, recomandă folosirea scrierilor profane doar pentru înţelegerea învăţăturilor din Sfânta Scriptură: “Trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă din toate luptele, pentru că trebuie să facem totul şi să ne străduim, cât ne stă în putinţă, pentru pregătirea acesteia: trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului...”[6]. Explicând metoda selectivă prin care literatura laică putea fi valorificată, el o compară cu cea folosită de albine, care “nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere”[7]. Sfântul Vasile cel Mare a valorificat cultura în scop critic, folosindu-o în procesul de contraargumentare: „Arma filozofiei este în mâinile lui Vasile pur defensivă. Când adversarii credinţei atacă dogma sau o denaturează în virtutea vreunui argument scos dintr-un sistem filozofic, Vasile intră în urma lor în sistemul pe care l-au adoptat pentru a dovedi că argumentul lor este fără putere şi nu poartă consecinţele pe care ei vor să le facă să iasă din ea. Apoi, odată atacul respins, el intră în citadela dogmei şi se închide în ea” [8]. Referindu-se, în special, la atitudinea Sfântului Vasile cel Mare, Constantin Pavel socotea cunoaşterea culturii literare laice o obligaţie întemeiată pe exemplul scripturistic: „După el (Sfântul Vasile cel Mare – n.n.), cunoaşterea culturii umane este nu numai recomandabilă, dar chiar obligatorie. În sprijinul acestei păreri aminteşte pe Moise, care s-a apropiat de Dumnezeu numai după ce a cunoscut ştiinţa Egiptului, şi pe proorocul Daniil, care a cunoscut mai întâi înţelepciunea Haldeilor şi după aceea pe Dumnezeu” [9]. Această tensiune interioară a sa, datorată reţinerilor manifestate faţă de cultura antică, l-a determinat pe Sfântul Vasile să stabilească „criteriile principale care ar trebui să stea la baza atitudinii creştinului faţă de cultura antică: criteriul moral, soteriologic şi dogmatic”[10]. Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 1 ianuarie 2009
[1] Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 29 octombrie 2008, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a proclamat anul 2009 ca “An comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (de la a cărui trecere în veşnicie († 379) se împlinesc 1 630 de ani) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni”. Urmând sugestiilor făcute de Patriarhia Română, ne conformăm acestora redactând prezentul cuvânt de învăţătură în duhul manifestărilor organizate pe tot cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române în cadrul Anului comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare;
[2] Prof. Constantin C. PAVEL, „Atitudinea Sfântului Vasile cel Mare faţă de cultura şi filozofia antică” în Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, EIBMO, Bucureşti, 1980, p. 315.
[3]Ibidem, p. 314;
[4] Ibidem, p.318.
[5] Ibidem, p.317.
[6] Sfântul VASILE cel MARE, “Omilia a XXII-a. Către tineri”, în Scrieri (I), PSB, vol. 17, EIBMO, Bucureşti, 1986, p. 567-568.
[7] Ibidem, p. 569-570.
[8] Prof. Constantin C. PAVEL, op.cit., p.323.
[9] Ibidem, p.317.
[10] Ibidem, p.329.

Niciun comentariu: