miercuri, 5 noiembrie 2008

BISERICA, LABORATORUL MÂNTUIRII. CREŞTINUL AUTENTIC, OMUL BUNULUI SIMŢ

MOTTO: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” (Sf. Ioan Gură de Aur a murit cu aceste cuvinte pe buze, fiind exilat din cauza pentru că a criticat neorânduielile produse de autorităţile timpului, + 14 septembrie 407).

ŢINTA RĂULUI ESTE SUFLETUL UMAN. Potrivit planului lui Dumnezeu de mântuire, oamenii pot să ajungă la asemănarea cu El printr-o conlucrare liber consimţită cu harul Său. De altfel, potrivit Sf. Grigorie Taumaturgul (θαύμα = minune, έργο = a lucra), acesta şi este scopul tuturor oamenilor (în „Discurs adresat lui Origen în Cezareea Palestinei la sfârşitul studiilor sale, făcute în preajma acestuia, înainte de a pleca acasă”, PSB, vol. 10, p. 30): „Cei care văd în bogăţie, renume şi prosperitatea trupului bunurile cele mai de preţ, făcând caz de ele, sunt nişte ignoranţi pentru că nu-şi cunosc rostul lor, nu ştiu să deosebească ceea ce este bine de ceea ce este rău, ceea ce trebuie să facă şi de ce ceea ce trebuie să se ferească. Numai cei care-şi cunosc menirea lor trăiesc frumos şi duc o viaţă demnă de fiinţele înzestrate cu raţiune” (Ibidem, p. 22).

Deşi biografia fiinţei umane este o carte deschisă pentru Dumnezeu, Cel care doreşte mântuirea întregii firi umane (I Tim. 2, 4), Acesta respectă, totuşi, libertatea personală a fiecărui om în parte. Din păcate, libertatea umană este încălcată de cei care încearcă să se opună planului lui Dumnezeu de a mântui lumea. Sufletul uman - miză principală a războiului nevăzut - reprezintă ţinta principală a răului, chiar şi atunci când omul suferă doar ispite trupeşti, precum nedreptatea, boala şi sărăcia. Orice formă de capitulare în faţa vrăjmaşilor lui Dumnezeu înseamnă, de fapt, distrugerea sufletului şi, implicit a naturii umane; de asemenea, victoria în faţa vrăjmaşilor lui Dumnezeu înseamnă sfinţenia, adică împlinirea, desăvârşirea sau realizarea deplinătăţii fiinţei umane.

FIREA NEMULŢUMITOARE, SEMN AL RĂZVRĂTIRII OMULUI ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU. La fel ca şi în timpul rugăciunii cu sudoare de sânge din grădina Ghetzimani, Mântuitorul nostru Hristos a cunoscut mai înainte intenţia femeii cu scurgere de sânge de doisprezece ani de a se atinge de hainele Lui pentru a se tămădui, întrucât sufletul ei este cel care L-a anunţat, Dumnezeu fiind, de credinţa şi voinţa sa de vindecare. Isihastului atonit, Gheron Iosif Isihastul al Peşterii (+ 1959), era de părere că sufletul omului îl avertizează pe Dumnezeu asupra oricărei mişcări pe care omul intenţionează să o facă cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta sa: "Şi înainte de a te mişca tu, înainte de a gândi tu ceva bun sau rău, această suflare, sufletul ca insuflare a lui Dumnezeu, îl anunţă pe Dumnezeu. A văzut, anticipând ce vei face, şi abia după aceea tu vei face acea mişcarea a sufletului sau a trupului”.

Dar, cunoscând cursele pe care diavolul le întinde cu viclenie omului, Mântuitorul Hristos întreabă „Cine s-a atins de Mine?” (Lc. 8, 45) pentru a insufla femeii vindecate de scurgerea de sânge curajul de a-şi arăta recunoştinţa. Din păcate, confundând sursa răului din viaţa lor şi ignorând binefacerile lui Dumnezeu, mulţi semeni de-ai noştri se răzvrătesc împotriva Acestuia, devenind o pradă uşoară pentru diavol. „Acela care nu răspunde unei binefaceri, fie şi numai prin cuvinte, dacă altfel nu este posibil, se arată un om fără minte, un nesimţit şi un uituc; (…) pentru că, dacă tăcerea totală – izvorâtă din teama de a nu spune ceva nedemn – echivalează într-adevăr cu ingratitudinea, încercarea de a mulţumi pentru binefaceri este totdeauna binevăzută…”, spune Sf. Grigorie Taumaturgul (Ibidem, p. 16).

Importanţa pe care o ocupă recunoştinţa în planul lui Dumnezeu de a mântui lumea o indică taina Sfintei Euharistii (ευχαριστησας = acţiune de mulţumire). Prin acest act de recunoştinţă pentru toate binefacerile primite de la Dumnezeu, sufletul uman se integrează conştient lucrării Sale proniatoare, fără teama că s-ar putea pomeni că luptă chiar împotriva lui Dumnezeu (Fapte 5, 39).Trădarea lui Iuda, chiar dacă a avut cinstea de “a lua cina” euharistică împreună cu Mântuitorul Hristos, se arată în firea sa permanent nemulţumitoare care l-a determinat să se răzvrătească împotriva tuturor, inclusiv a lui Dumnezeu. Sub pretextul slujirii făţarnice a Fiului lui Dumnezeu, Iuda slujeşte diavolului săvârşind “furt de cele sfinte” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Editată de Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999, p. 38). În schimb, firea umană care se împărtăşeşte euharistic cu vrednicie, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate, după cum se observă din exemplul Sfântului Ioan Gură de Aur.

BUNUL SIMŢ, TREAPTĂ ESENŢIALĂ A MÂNTUIRII FIRII UMANE. Păcatul se cuibăreşte cu uşurinţă în firea umană nemulţumitoare atunci când omul nu are curajul de a afirma adevărul. Fiinţele laşe, dar nemulţumite cu ceea ce sunt sau cu ceea ce au, recurg indisolubil la minciună, devenind – asemenea diavolilor – nişte fiinţe înşelătoare. Sfântul Ignatie Briancianinov consideră că „toate felurile de înşelare (…) vin fie din lucrarea greşită a minţii, fie din lucrarea greşită a inimii” (Ibidem, p. 38). Dar, întrucât „mintea este cea care hrăneşte sufletul”, după cum spunea atonitul Gheron Iosif Isihastul al Peşterii, pentru mântuirea sufletului nostru este esenţial ca să ne păzim mintea de minciună. Prin urmare, afirmarea adevărului constituie modul corect de funcţionare al minţii umane şi - datorită războiului nevăzut pe care diavolii îl duc contra sufletului – reprezintă singura formă de apărare împotriva păcatului minciunii.

Dumnezeu, Adevărul absolut, poate fi perceput astfel doar de oamenii de bun simţ. Cei care încearcă să justifice minciună alba, folosindu-se de textul în care Mântuitorul Hristos spune „minţind pentru Mine” (Matei 5, 10–12) – se înşală amarnic. Altfel, bisericile s-ar transforma în nişte imense cimitire pentru cei care, asemenea Ananiei şi Safirei, vor îndrăzni ca, minţind împotriva Duhului Sfânt, să săvârşeacă doar „furt de cele sfinte” (Fapte 5, 1-11). Chiar dacă uneori se răsuceşte asemenea unei spirale, adevărul va ieşi mereu la iveală prin perseverenţa şi curajul oamenilor de bun simţ. Despre acesta din urmă, Alexandru Paleologu spunea că este “darul de a simţi bine, de a discerne, de a-şi reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni” (în Bunul simţ ca paradox, Cartea românească, 2005, p.8). Nesimţitul, întrucât nu are fineţea necesară de a percepe lucrarea pe care harul dumnezeiesc o sâvârşeşte în el, nu are cum să fie un bun creştin. Sfântul Ignatie Briancianinov întreabă: “Ce fel de pacat este nesimţirea? Nici nu am auzit de el”, vor spune mulţi. După definiţia Părinţilor, nesimţirea este starea de moarte a simţurilor duhovniceşti, este moartea nevăzuta a duhului omenesc în ce priveşte lucrurile duhovniceşti, el fiind totodata viu fata de lucrurile materiale” (în “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2008). Nesimţirea sau cea de a 18-a treaptă a Scării Raiului a Sfântului Ioan reprezintă “moartea sufletului înainte de moartea trupului”. Nesimţitul strigă: “Fac răul”, dar stăruie cu râvnă în a-l face (în “Filocalia”, vol. IX, 1980, EIBMOR, p. 256).

Chiar dacă nu este neapărat nevoie să fii creştin pentru a fi un om simţit, totuşi, bunul simţ este o condiţie esenţială pentru cei care vor să devină buni creştin. Redeşteptând bunul simţ în firea umană, prin propria Sa Învierea, dar şi a altor persoane - aşa cum a fost, spre exemplu, cazul fiicei lui Iair (Luca 8, 41-56) -, Mântuitorul nostru Hristos, “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6) a căutat să stârnească semenilor Săi gustul pentru restaurarea fiinţei umane. Ori, restaurarea înseamnă înviere, iar învierea în Hristos înseamnă îndumnezeire. Astfel, după cum spune Pr. Dumitru Stăniloae, “am cunoscut că cei care socotesc lumea ca ultim adevăr sunt într-o minciună” (în Iisus Hristos, lumina şi îndumnezeiorul omului, Editura Anastasia, 1993).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 9 noiembrie 2008

Niciun comentariu: