miercuri, 27 octombrie 2010

DECREDIBILIZAREA OMULUI

Un cotidian central anunţa cu emfază faptul că topul instituţiilor în care românii au cea mai mare încredere a marcat anul acesta o premieră: Pompierii au depășit Biserica şi Armata. Părerea noastră este că astfel de statistici nu mai sunt demne de încredere întrucât încearcă să confişte sentimentul de încredere în funcţie de propriile interese.

Sub presiunea psihologică a problemei credibilităţii, omul devine şantajabil. Dezorientarea morală a omului contemporan este cauzată de tentativa de a transforma încrederea, semn al credinţei, într-un produs de consum al zilelor noastre prin vicierea atmosferei de libertate din societatea contemporană. Este vorba despre aplicarea unor tehnici şi practici de persuasiune prin care se caută capitalizarea încrederii prin transformarea oamenilor în sclavi ai lumii modern. Este îngrijorător nu atât erodarea “capitalului de încredere” în Biserică, ci modificarea vectorială a virtuţii credinţei în favoarea unor grupuri de interese prin confiscarea sentimentului de încredere în Dumnezeu.

Cei care se folosesc de astfel de statisitic pierd din vedere faptul că, pe cât de importantă este încrederea oamenilor în Biserică, tot atât de importantă este şi încrederea pe care Dumnezeu o are în oameni. Fără o cultură teocentrică a comunicării atât a consumatorului, cât şi a difuzorului, mass-media, în general, constituie un real pericol public, primejdios pentru trupul şi sufletul oricărui om. În mileniul al treilea, din cauza faptului că dependenţa de mijloacele de informare în masă devine un fenomen ce tinde să se generalizeze, lumea este prizoniera unui univers polifonic, multicolor, acaparant până la abuz şi agresiune. Practic, omul contemporan trăieşte într-o realitate-surogat şi un pseudomediu înconjurător de care nu se mai poate desprinde singur, preferând vagabondajul intelectual şi imaginar. Cum să mai meargă singur să deschidă uşa închisă la care aşteaptă, stă şi bate Mântuitorul Iisus Hristos?

Omul contemporan s-a înconjurat de o multitudine de instrumente comunicaţionale, care amplifică, înregistrează, mixează şi, chiar mai mult, facilitează rostirea la distanţă. Dar la ce bun? Îndeobşte, oamenii care nu mai aud bine încep să vorbească din ce în ce mai tare, de parcă, odată cu neputinţa lor, întreaga lume a asurzit. La fel, cu cât văd mai multe, cu atât pricep mai puţin, confundând realitatea cu ficţiunea. Într-o lume în care întreg procesul comunicaţional este regizat cu cinism doar pentru bani şi putere, oamenii sunt condamnaţi la însingurare şi, întrucât singurătatea naşte monştri, asistăm, în definitiv, chiar la o dezumanizare a lor.

În acest mileniu, putem spune că, datorită amplitudinii la care a ajuns fenomenul comunicării, capacitatea de comunicare a Bisericii este pusă la grea încercare. Principiile de marketing, care condiţionează din ce în ce mai mult accesul în spaţiul public, au dat naştere unei societăţi de consum în care oameni şi lucruri, deopotrivă, sunt considerate nişte produse care au public, preţ şi, mai ales, nevoie de publicitate.

Dacă luăm în calcul celebrul măr biblic al cunoştinţei binelui şi răului şi publicitatea făcută acestuia de Satana, deghizat în celebrul şarpe biblic pentru a-i convinge pe Adam şi Eva să guste din el, rezultă că din punct de vedere bisericesc, lupta pentru imaginea publică, nu reprezintă o noutate, ci, mai degrabă, poate fi considerată o realitate istorică şi teologică insuficient analizată până în prezent. În contextul unei lumi “orbite” de strălucirea “reclamelor publicitare”, preocuparea pentru relevanţa mesajului Mântuitorului nostru Hristos constituie principala provocare a Bisericii.

Niciun comentariu: