sâmbătă, 9 mai 2009

BOGĂŢIA DUHOVNICEASCĂ SE DOBÂNDEŞTE PRIN BUNĂVOINŢA ASCULTĂRII

C U V Â N T
la Duminica a IV-a dupa Pasti (a Slabanogului de la Vitezda);
Ap. Fapte IX, 32-42; Ev. Ioan V, 1-15
Motto: “Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (In. 5, 17)

Pentru evrei, orice sărbătoare era socotită un sabat, adică zi de odihnă (verbul Sabbath a fost redat în limba greacă prin "a odihni"), pentru că în aceste zile nu se lucra nimic si ele erau inchinate lui Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei – în Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (în PSB, vol. 41, EIBMBOR, 2000) – afirmă că vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda s-a făcut în timpul sărbătorii Cincizecimii mozaice: “În jurul zilei Sfintei Cincizecimi, îngerii, coborând din cer, tulburau apa, făcând un zgomot ca semn al prezenţei lor. Şi apa se sfinţea de sfintele duhuri. Şi dacă cineva din mulţimea celor bolnavi ajungea să coboare înaintea celorlalţi, se scula eliberat de povara bolii ce-l chinuia. Căci puterea vindecării era măsurată numai pentru cel care o câştiga primul. Dar şi acesta era un semn că folosul Legii, prin îngeri, se extindea numai la unicul neam al iudeilor, nevindecând pe vreun altul” (p. 170). Spre deosebire de Cincizecimea creştină, această sărbătoare iudaică este prăznuită de evrei în amintirea dării Legii pe muntele Sinai. Ea se mai numeşte şi "sărbătoarea săptămânilor" (Ieşire 34, 22; Deuteronom 16, 10; II Paralipomena 8, 13) sau a secerişului. În timpul acestei sărbători evreii împodobeau sinagogii şi casele lor cu ramuri verzi şi cu flori, amintindu-le de faptul că atunci când au primit Legea ei locuiau în colibe făcute din frunze şi ramuri adunate din apropierea Muntelui Sinai, obicei pe care îl regăsim şi la Cincizecimea creştină.
Odată cu Cincizecimea creştină, locul scăldătorii Vitezda îl ia Biserica pe care a întemeiat-o Mântuitorul Hristos care musteşte de învăţătura Sfintei Sale Evanghelii şi de harul Sfântului Duh. Astfel, se trece de la lucrarea limitată a lui Dumnezeu prin Lege, la lucrarea Lui directă în toţi oamenii prin instituirea Botezului creştin. Episodul vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda arată că Mântuitorul Hristos cere mai presus de toate, inclusiv de sănătatea trupească, credinţa în El ca Dumnezeu.Tocmai de aceea iudeii îl prigoneau pe Mântuitorul Hristos şi căutau să Îl omoare! Astfel, aceştia se îmbolnăvesc la minte împotriva lui Hristos datorită declaraţiei că El este Fiul lui Dumnezeu: “Iar Iisus le-a răspuns lor: Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (In. 4, 17).
Despre această lucrare, Sf. Chiril al Alexandriei – referindu-se la textul biblic “Nu poate Fiul să facă nimic de la Sine de nu vede pe Tatăl făcând” (In. 5, 19) - afirmă: “Spunând Fiul că privind la faptele Celui ce L-a născut face şi El asemenea, nu arată lipsit de putere, ci, mai degrabă, imitator sau privitor” (Ibidem, p. 175). Rezultă, astfel, că asemănarea cu Dumnezeu, care este diferită de chip sau imagine, înseamnă a imita lucrarea lui Dumnezeu. Precizăm, însă, că nu simţul văzului este cel care ne conferă puterea, ci prin el se ajunge la vederea acelor lucrări, puterea ţinând de asemănare şi, implicit de persoană.
Chipul este specific fiinţei, în timp ce asemănarea este specifică persoanei, căreia îi este proprie voinţa. Fiinţa se dobândeşte prin naştere, în timp ce asemănarea presupune o îmbogăţire a fiinţei prin puteri dumnezeieşti. Aceasta arată că omulse poate îndumnezei prin har, nu prin fiinţă. Cu adevărat viu este numai cel unit cu Dumnezeu, iar respectarea învăţătuirii Sf. Scripturi plasează omul în apropierea celor drepţi. Păcatul înseamnă moarte spirituală, în timp ce împărtăşirea cu harul lui Dumnezeu înseamnă viaţă duhovnicească. Dacă omul ascultă de părintele său duhovnicesc, dacă are încredere în el, nu mai are teamă că este povăţuit greşit pentru că Dumnezeu va găsi întotdeauna mijlocul prin care să îi descopere adevărul. A trăi în ascultare faţă de părintele duhovnic înseamnă a face inima mai sensibilă la orice schimbare duhovnicească din propria viaţă: “Când suntem împreună, fiecare să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască duh de ascultare faţă de voinţa Sa şi să ne binecuvinteze pe toţi – spune Sf. Serafim de Sarov” Fie că e cel tânăr sau cel mai bătrân, ascultaţi pe celălalt cu inima pentru a simţi când Duhul lui Dumnezeu vorbeşte prin el. Un deacon de 20 de ani, Sf. Atanasie, şi nu patriarhii, episcopii sau alţi martiri, cu prilejul primului Sinod Ecumenic (325 d. Hr.), a fost cel care a sugerat cuvântul homousios pentru a defini raportul dintre Tatăl şi Fiul în Sf. Treime. Dar, pentru a ajunge la această stare trebuie multă bunăvoinţă pe care numai prin ascultare o putem dobândi”.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 10 mai 2009

Niciun comentariu: