P
R E D I C Ă
la Duminica
a 7-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic; Rugăciunea lui
Iisus, Ev. Ioan 17, 1-13)
ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU CA LUCRARE A
DUHULUI SFÂNT,
ÎNVĂŢĂTURĂ ESENŢIALĂ A RUGĂCIUNII LUI IISUS
ÎMPARATIA
LUI DUMNEZEU. Dinamica
arhitecturii terenului misionar creştin se înscrie în lucrarea Duhului Sfânt,
Care doreşte cu orice preţ păstrarea unităţii şi continuităţii bisericeşti,
indiferent de schimbările geopolitice şi geostrategice specifice vremurilor. În
momentul în care Mântuitorul nostru Hristos făgăduieşte revărsarea harului
Duhului Sfânt, El propovăduieşte împărăţia lui Dumnezeu, sugerând astfel că
Pogorârea Sfântului Duh nu încetează odată cu ziua Cinzecimii, ci se
prelungeşte necontenit prin lucrarea Bisericii: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi
la tot adevărul” (In 16, 12-13). În acest sens, menţionăm că expresia „pâinea cea spre fiinţă” (έπιουσιος) din rugăciunea
„Tatăl nostru” descrie continuitatea
lucrării Duhului Sfânt, după cum afirmă Origen, şi coincide cu ceea ceea ce
Mântuitorul Hristos afirmă în această rugăciune că este împărăţia lui Dumnezeu,
după cum precizează Sfântul Grigorie de Nyssa. În acest context, temerea
Sfântul Ioan Gură de Aur mai mult de pierderea slavei din împărăţia lui
Dumnezeu decât de muncile iadului ne deschide ochii asupra importanţei
păstrării unităţii şi continuităţii bisericeşti. Astfel, observăm cum slava
Împărăţiei lui Dumnezeu constă în păstrarea unităţii şi continuităţii
bisericeşti, ameninţată permanent de vitregiile vremurilor.
Conform Sfântului
Chiril al Alexandriei, textul rugăciunii prin care Fiul imploră pe Tatăl să
înnoiască firea omului prin Duhul Sfânt demonstrează faptul că fiii împărăţiei lui
Dumnezeu nu sunt din lumea aceasta (In. 17, 14), asupra căreia se pare că
diavolul mai are încă putere. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu se roagă “Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i
păzeşti pe ei de cel viclean” (In 17, 14-15), conştient că învăţătura Sa de
credinţă poate conferi sufletului uman o deschidere sănătoasă spre orizontul
îndumnezeirii numai când mintea omului este iluminată de harul Sfântului Duh,
Duhul Adevărului. Cu alte cuvinte, inserarea fiilor lui Dumnezeu în viaţa
lumească şi în cugetarea pământească îi face vulnerabili în faţa vicleniei,
zdruncinându-le unitatea duhovnicească şi învăţăturile sănătoase ale credinţei.
De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că Mântuitorul Hristos -
atunci când se roagă pentru “ca toţi să
fie una!” (In. 17, 20) - cere “legătura
iubirii, unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate
duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire
existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în
unitatea sufletelor nedespărţite”.
În raport cu Dumnezeu, omul nu are decât două
alternative: ori comunică, ori se excomunică pentru că în Împărăţia Sa se
vorbeşte o singură limbă, cea a unităţii şi continuităţii în Duhul Sfânt. Cu
adevărat fii ai lui Dumnezeu sunt doar cei care, cunoscându-L cu adevărat pe
Mântuitorul Hristos (Ioan 10, 14), aud glasul Lui (Ioan 10, 16) pentru că
vorbesc aceiaşi limbă cu El (Ioan 8, 43). De aceea, putem spune că toate
ereziile, de la un capăt la altul, ignorând lucrarea harului Duhului Sfânt,
n-au fost altceva decât voci străine de duhul unităţii şi continuităţii
bisericeşti care au intenţionat fără succes să slăbească din interior Împărăţia
lui Dumnezeu. Cum să păzească învăţăturile sănătoase arienii care nu au admis
ridicarea Mântuitorului Hristos la nivelul dumnezeirii? Cum să se bucure de
slava Împărăţiei lui Dumnezeu iconomahii care nu au acceptat coborârea Fiului
lui Dumnezeu la firea omenească? Omul - aşa cum decurge din paragraful de la
Ioan 17, 1-13, care se referă explicit la chenoză Mântuitorului Hristos -
devine fiu al lui Dumnezeu doar în măsura în care se lasă pătruns de harul
Sfântului Duh, aşa cum harul Sfântului Duh pătrunde doar prin locul în care
omul a fost străpuns mai înainte de cuvântul Mântuitorului Hristos. Doar
astfel, având mintea luminată de Duhul Sfânt, „se umple încă de aici - după cum
spune Sfântul Simeon Noul Teolog - de slava viitoare, ca unul care se află sub
lucrarea harului, deşi este încă ascuns sub acoperământul trupului”.
LA SINODUL I ECUMENIC (325) A FOST INCLUS IN SIMBOL SI CREZUL IN SFANTUL DUH, deşi precizările referitoare la problema celei de a III-a persoane a Sfintei Treimi s-au făcut abia la al II-lea Sinod Ecumenic (381), când a fost combătută erezia „pnevmatomahilor”, „a luptătorilor împotriva Duhului”, a cărui origine se află în învăţătura lui Arie care nega dumnezeirea Fiului. Arie afirma că numai Tatăl este fiinţă fără început şi cu totul transcedentală, restul, inclusiv Fiul şi Sf. Duh, fiind creaturi ale Lui. Macedonie învăta că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt îi este inferior Tatălui si Fiului. Sinodul a condamnat această învătătură si a formulat învătătura despre Sfânta Treime. „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi, căzând în păcat, se osândeşte singur” (Tit 3, 10).
Deşi a trecut la Domnul la 1 ianuarie 379, fără a vedea triumful dreptei credinţe împotriva ereticilor, care s-a înfăptuit la Sinodul al II-lea Ecumenic, celebra lucrare a Sf. Vasile cel Mare, „Despre Duhul Sfânt“, a fost folosită la Sinod pentru a-i combate pe eretici. La urechile Sf. Atanasie cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz ar fi ajuns zvonul că, pe când învăţătura Sf. Vasile cel Mare despre Tatăl şi Fiul este corectă, şovăie în privinţa recunoaşterii dumnezeirii Sf. Duh. Ce se întâmplase? De fapt, Sf. Vasile nu-I atribuie Sf. Duh atributul de Dumnezeu pentru a menţine dialogul cu adversarii lui. Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, PSB, vol. 12, 1988, p. 41-42), numindu-i “apostaţi” pe cei care neagă Duhul Sfânt. Astfel, el dă următoarele asigurări: “Asigur pe oricare om care mărturiseşte pe Hristos, însă tăgăduieşte pe Dumnezeu, că Hristos nu-I ca folosi la nimic; (asigur) pe cel care invocă pe Dumnezeu, iar pe Fiul îl tăgăduieşte, că zadarnică este credinţa lui; (asigur) pe cel care lasă la o parte pe Duhul, că va fi zadarnică credinţa lui în Tatăl şi în Fiul şi că nu poate s-o aibă pe aceasta dacă lipseşte (credinţa) în Duhul. Pentru că cel care nu crede în Fiul nu crede nici în tatăl. Pentru că nu poate să spună (cineva)că Iisus este Domnul, decât în Duhul Sfânt (I Cor. XII, 3)”.
BOTEZUL ŞI RUGĂCIUNEA ISIHASTĂ. Cel mai sintetic rezumat al învăţăturilor Sfintei Scripturi îl
reprezintă rugăciunea isihastă, obţinută printr-o scurtă parafrazare a
psalmului 50, care plasează virtutea milosteniei, alături virtutea credinţei şi
de harul lui Dumnezeu, în vârful piramidei mântuirii. Nu este de mirare faptul
că Sfinţii Părinţi au ales ca formă de rugăciune acestă esenţă a psalmilor,
întrucât, după cum se exprimă Părintele Patriarh Daniel, „psalmii alcătuiesc
forma concentrată a întregii Sfinte Scripturi” (Patriarhul Daniel,
în „Cuvânt înainte” la Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 3).
Un exemplu în acest sens este Sfântul Vasile cel Mare care socoteşte psalmii „îndrumătorul
Duhul Sfânt spre virtute unind dogmele, (învăţătura credinţei – n.n.) cu
plăcerea cântatului” (Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 7).
De ce este nevoie să fie botezaţi de preoţii Bisericii Ortodoxe cei
care practică rugăciunea isihastă? Pentru
că ispitele diavoleşti care tiranizează creaţia lui Dumnezeu îşi au
corespondentul în adâncul întunecat al păcatului
împregnat în materie şi pot fi combătute numai prin lumina cea înţelegătoare a
harului lui Dumnezeu împărtăşit prin Botez, al cărui efecte asupra sufletului
şi trupului uman putând fiind amplificate pe parcursul vieţii din lumea
aceasta! Astfel, experienţa
mistică isihastă a vederii luminii taborice se manifestă plenar doar după
primirea Sfintei Taine a Botezului, orice altă variantă de interpretare fiind o
eroare teologică suspectă de erezie (Pr. Doru COSTACHE, Experienţa Duhului Sfânt în viziunea Sfinţilor Vasile cel Mare şi
Grigorie Palamas, în „Sfântul Vasile cel Mare: Închinare la 1630 de ani”,
Ed. a II-a revăzută, adăugită şi îngrijită de Emilian Popescu şi Adrian
Marinescu, col. Studia Basiliana 1, Bucureşti,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009, p 151). Toţi cei care au
primit harului mântuitor la Taina Botezului au datoria conştientizării
prezenţei şi lucrării harului lui Dumnezeu în propria lor persoană. Chiar dacă
energia necreată străluceşte tuturor, puterea de receptare a ei diferă în
funcţie de nivelul de vrednicie al fiecărui om în parte, în sensul că – după
cum menţionează Sfântul Vasile cel Mare, el se comunică doar celor
vrednici (μόνοις ὂ νμεθεκτόν τοῖς
ἀξίοις) în timp ce restul au acces cel mult doar la
imaginea refractată (ca în unda apei) a slavei dumnezeieşti (Arhid. Ioan ICĂ
jr., Sinodiconul Ortodoxiei, Editura
Deisis, Sibiu).
Incapacitatea
practicării rugăciunii isihaste de către cei nebotezaţi se explică prin faptul
că Taina Botezului este Taina luminării, adică rugul cel nears al Ortodoxiei
care luminează drumul spre învierea întru slava lui
Dumnezeu (pr.
prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia
Dogmatică, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1997, p. 29). Aşa cum întruparea Mântuitorului Hristos poate fi
considerat Botezul lui Dumnezeu în firea omeneascã, tot astfel Botezul este
înfierea omului în viaţa dumnezeiască prin care fiecare creştin se înfrăţeşte
cu Mântuitorul Hristos, „primul născut
între mulţi fraţi”, după cum Îl numeşte Sfântul Teofan al Niceii.
Părintele Dumitru Stăniloae
consideră că „apa Botezului e în
chip ascuns materia veacului viitor”,
iar „cristelniţa dumnezeiescului Botez un
chip al pântecelui feciorelnic şi neprihănit al Maicii Domnului”. Marele teolog român ajunge la această concluzie,
urmând exemplului Sfântului Grigorie de Nazianz. Acesta din urmă consideră că
Mântuitorul Hrtistos, botezându-se în râul Iordan, îl sfinţeşte totodată şi pe
Ioan Botezătorul, motiv pentru care îl şi numeşte „cel mai mare om nascut din femeie” (Matei
XI, 11). Această observaţie îl
determină pe părintele Dumitru Stăniloae să
afirme că, întrupându-se în Fecioara Maria, Mântuitorul Hristos o sfinţeşte pe
însăşi Născătoarea de Dumnezeu, tot aşa cum preotul scufundând pe cel botezat
în cristelniţă se sfinţeşte la rândul
său. „De aceea Părinţii bisericeşti văd Botezul întemeiat
deopotrivă atât în Naşterea cât şi în Botezul Domnului. Cristelniţa este la ei
atât chipul sânului Maicii
Domnului, cât şi al Iordanului”. Acesta este motivul pentru
care cel botezat trebuie să rămână într-o permanentă starea de jertfă,
pecetluită prin numele primit atunci, care trebuie „să exprime relaţia în
care cel botezat e pus cu Dumnezeu şi pe care trebuie să şi-o cinstească şi să
şi-o împlinească”.
Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU,
Biserica Sf. Pantelimon din
Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu