VIATA
DUHOVNICEASCA
TEXT: “Duh
este Dumnezeu şi cei ce i se închină trebuie să i se închine în duh şi în
adevăr”. (In. 4, 14).
În mod normal, orice vindecare a unui bolnav trezeşte credinţa în puterea spirituală care i-a dat
sănătate. Dar, aşa cum reiese şi din textul evanghelic care s-a citit în Duminica
Slăbănogului, nerecunoscătorii pentru darul vindecării trupeşti dând dovadă de
neomenie, îşi îmbolnăvesc în schimb sufletul. Astfel, contestând dumnezeirea vindecătorului,
iudeii respectivi îşi adorm conştiinţa marcată de incontestabila putere
spirituală a Mântuitorului Hristos. Astăzi,
în duminica samarinencei, constatăm cum îngustimea minţii lor
dispreţuitoare reiese şi din atitudinea pe care o adoptaseră faţă de samarineni[1],
consideraţi nişte câini sau diavoli pentru că se amestecaseră cu alte neamuri,
considerate de ei păgâne. Astfel, în discuţia pe care Mântuitorul Hristos o
poartă cu femeia samarineancă[2]
la fântâna lui Iacov se ridică mai întâi o "problemă rasială". Însă,
spre surprinderea acestei femei, Mântuitorul Hristos nu împărtăşeşte
prejudecăţile iudeilor timpului Său, ci, prin simplul fapt că acceptă să-i vorbească,
demolează barierele sociale, politice şi rasiale: ca bărbat, stătea de vorbă cu
o femeie; ca Învăţător, stătea de vorbă cu o femeie imorală; ca evreu, stătea
de vorbă cu o samarineancă. Ignorând complet aceste
deosebiri, El merge direct la punctul central - ce are El de oferit fiecărei
persoane de orice rasă: "Dacă ai fi
ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi
cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie"
(Ioan 4,10-11).
De aceea, Mântuitorul Hristos, făgăduindu-i femeii
samarinence "apa cea vie", adică învăţătura Sfintei Evanghelii, i-a
făgăduit o viaţă duhovnicească care, spre deosebire de apa din fântâna lui
Iacov (apa Vechiului Testament)[3],
nu avea să se mai conducă în primul rând după legea răzbunării. Porunca iubirii
avea să desfiinţeze pentru totdeauna legea talionului, care se conducea dupa
principiul dinte pentru dinte si ochi pentru ochi. Porunca iubirii faţă de
aproapele era cunoscută în Vechiul Testament, însă prin aproapele se
înţelegea doar cel din proximitatea geografică şi fizică, adică familia,
rudele, prietenii şi, în general, conaţionalul, care primea demnitatea şi
dreptul de iubire din apartenenţa sa la poporul ales. Mai intrau şi străinii
din ţară, nevoiaşii şi cei asupriţi. Însă expresia “să-l iubeşti pe duşmanul
tău” nu era cunoscută în Vechiul Testament. Din porunca iubirii se înţelege
astfel că viaţă duhovnicească înbunătăţită nu pot să aibă cei înguşti la minte şi la suflet, precum zeloşii, călăii,
plângăreţii şi făţarnicii, ci numai oamenii de caracter.
Apa vie este
sursa vietii duhovnicesti. Din acest punct de
vedere, viu este considerat numai cel unit cu Dumnezeu. De aceea, dialogul pe
care această femeie îl are cu Mântuitorul Hristos o repune pe axa care îl uneşte
pe om cu Dumnezeu. Se înţelege de aici că respectarea învăţăturii Sfintei
Evnaghelii îl plaseză pe oricare om în apropierea celor drepţi. În timp ce
păcatul înseamnă moarte spirituală, comuniunea cu Dumnezeu înseamnă viaţă
duhovnicească. Astfel, împărtăşirea cu harul lui Dumnezeu, duhul adevărului, înseamnă
sensibilizarea inimii până întratât încât să perceapă orice schimbare
duhovniceasca din viaţa omului. “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră
multă este în Ceruri” (Mt. 5, 12). Eusebiu de Cezareea (în Omilia V, la
muceniţa Iulia, p. 394), după ce arată faptul că Dumnezeu este Cel Care l-a adus
pe om de la nefiinţă la fiinţă, i-a dat ratiune, i-a dat în stăpâniere pământul
cu toate câte sunt pe el, consideră că nu mai trebuie să se veselească cu
păcătoşii, ci numai cu cei drepţi. “Lepădând harul de la Dumnezeu”, spune
Sfântul Chiril Al alexandriei, şi dezbrăcându-se de bunătăţile de la început,
firea omului a fost aruncată din raiul desfătării si preschimbată îndată spre
urâciune, aflându-se de aici înainte ca una căzută în stricăciune' (Sfântul
CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Inchinarea si slujirea in duh si adevar, col. P.S.B.,
vol. 38, Editura IBMi BOR, Bucureşti, 1991, p. 22).
Dacă Mântuitorul Hristos i-a făgăduit femeii samarinence
"apa cea vie", adică învăţătura
Sfintei Evanghelii, ce-I va da ea oare în schimb? “Ce voi da în schimb Domnului,
pentru toate câte mi-a răsplătit mie?” (Ps 115, 13). Trezire credinţei în puterea spirituală poate fi împlinită prin
participarea la Sfânta Liturghie care se săvârşeşte în Biserici. De aceea,
Mântuitorul Hristos afirmă că “Adevăraţii
închinători se vor închina Tatălui în duh (harul Sf. Duh, adica – n.n.) şi în
adevăr (invatatura Sf. Evanghelii – n.n.)” (Ioan 4, 23), nu numai în
Samaria sau Ierusalim, ci acolo de unde izvorăşte apa cea vie, învăţătura Sfintei Sale Evanghelii şi harul
Sfântului Duh, adică din Biserica Mântuitorului Hristos. Origen - comentand textul de la Ioan cap. 2, 19-22 (care spune ca
“Iisus a răspuns şi le-a zis: “Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi
ridica, vorbind despre templul trupului Său) - afirmă că Mântuitorul Hristos se
referea la Biserică. De aceea, la Sfânta Liturghie nu se merge din obişnuinţă,
ci cu trăirea profundă a ceea ce simţea Mântuitorul Hristos la Cina cea de
Taină, când a instituit această mare Taina care este Sfânta Împărtăşanie.
”Samarineanca, spune monahul. N. Steinhardt, e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa
de vânător (de oameni) îndeosebi fiind atras de vânatul dificil, de ucenici şi ucenice de caracter, care opun
rezistenţă, dar şi sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi ori un ceas ori un
sfert de oră) să I se predea în duh şi adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor
ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Măria Egipteanca, un vameş înrăit
ca Zaheu, o sfadăreaţă ca samarineanca; nu i-au plăcut feţele palide, călăii,
plângăreţii, strecurătorii de izmă, chimen şi untarită, făţarnicii, purtătorii
de caftane şi ciucuri lungi, zeloşii aprinzători de luminări. Pe Simon-Petru
l-a iubit mult fiindcă era din speţa inşilor înfocaţi, intempestivi,
nerăbdători”. De aceea, evenimentul de la Fântâna lui Iacov mai scoate în
prim plan un alt aspect semnificativ: familia.
“N-am barbat!”, zice femeia samarineanca. Mantuitorul dezvaluie insa
traia in concubinaj cu cineva, practicand ceea ce se cheama astazi “casatoria de proba”. Trairea in
concubinaj scoate în evidenţă slăbiciunea, iar nu tăria de caracter a omului
contemporan. O expresie consacrată în limba română - utilizată adesea şi de
Părintele Patriarh Teoctist - care-l descrie foarte bine pe cel care nu
gândeşte cu propriul său cap şi se comportă ca un sclav chiar dacă nu are
stăpân este de "om moale, aflat sub vremuri". Pentru
a înţelege corect semnificaţia acestei expresii este suficient să reamintim
faptul că, în tradiţia noastră populară, molâul este prostul satului care se
conduce după bârfa ţaţelor, de altfel un biet neisprăvit aflat în primejdia de
a pieri pur şi simplu deoarece "nu se învârte în jurul lucrurilor sau
ideilor pentru a le cerceta sub toate aspectele" după cum se exprimă
Honoré de Balzac. Totuşi, învăţând să gândească liber prin ancorarea în
credinţa că există un adevăr absolut, un astfel de om ar putea să-şi depăşescă
în cele din urmă propria condiţie.
Paradoxal sau nu, minciuna absolută constă tocmai în
negarea adevărului absolut. Dacă se va pune în
continuare preţ numai şi numai pe valoarea de schimb a cunoştinţelor fiecărei
persoane în parte, în curând nu va mai exista niciun om care să iubească
adevărul, libertatea de gândire dispărând fără urmă. Provocărilor unei astfel
de modernităţi faustiene, Biserica trebuie să răspundă teologic pe măsură. În
cazul în care se va opta doar pentru metoda creării deliberate a stărilor
conflictuale în speranţa rezolvării problemelor mai vechi (după modelul raţionalismului
critic popperian specific societăţilor deschise), vom avea parte de o
"teologie sub vremuri". O astfel de metodă va încerca doar să
justifice substituirea unei teorii precedente cu una nouă, compatibilă însă cu
factorii care au declanşat criza în cazul teoriei precedente. De aceea este
nevoie ca teologia vremurilor noastre să răspundă cu mai mult curaj nevoilor
reale de cunoaştere ale omenirii.
Biserica - în ciuda prejudecăţii generale că s-ar afla la
origine dictonului "Crede şi nu cerceta!" - a înţeles de la
bun început că libertatea omului supus unei permanente selecţii culturale
este condiţionată de cunoaşterea adevărului. Astfel, se numără printre primele
instituţii care a pretins necesitatea respectării regulei adevărului în
cercetare, expresie consacrată de Sfântul Irineu de Lyon în celebra
lucrare "Împotriva ereziilor". Astfel, atunci când Sf. Ap. Pavel
spunea că "iubirea zideşte, în timp ce cunoştinţa îngâmfă" (I
Cor. 8, 1), avea în vedere faptul că orice muncă de cercetare trebuie făcută cu
dragoste faţă de adevăr şi cu multă smerenie, conştient fiind de faptul că
majoritatea oamenilor obişnuiesc să se mândrească peste măsură cu propriile lor
cunoştinţe. Cu alte cuvinte, Sf. Ap. Pavel atrăgea atenţia de atâta amar
de vreme tocmai asupra riscului ca, prin condiţionarea accesului la cunoaştere,
inclusiv cea teologică, selecţia culturală să capete grave conotaţii faustiene
care să slăbească tocmai gândirea omului.
Fără dragoste de Dumnezeu, Adevărul Absolut, nu există
cunoaştere teologică! O mentalitate "sub vremuri" este de neacceptat
pentru Biserică, un exemplu în acest sens fiind primul dintre eretici, Simon
Magul, care de altfel a şi inspirat tema pactului dintre om şi diavolul din
capodopera literară tragică "Faust" a poetului şi filozofului
european Johan Wolfgang Goethe. Agerimea şi fermitatea cu care Sfinţii Apostoli
au luat atitudine faţă de acest eretic (Faptele Apostolilor 8, 9-25)
ilustrează foarte clar faptul că orice gândire lipsită de dragostea de Dumnezeu
se frânge asemenea unei suliţe izbite violent de zidul impenetrabil al
tezaurului de credinţă depozitat în Biserică. O astfel de teologhisire
superficială s-a strivit şi se va strivi întotdeauna fie sub greutatea propriei
mândrii, fie din cauza magnetismului adevărului de credinţă despre care
Vincenţiu de Lerin (sec. IV) spune că este stabilit de Biserică conform
principiului ”quod semper, quod ubique et quod ab omnibus creditum est -
ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi".
[1] În timp, samarinenii se amestecasera
cu alte neamuri pagane, adoptand si o parte din credintele acestora dar
pastrand si prevederi ale legii ebraice. Era, asadar, un sincretism religios in
care alaturi de inchinarea la Iahve se adauga si slujirea la idoli, pe cele
doua culmi muntoase ale Samariei: Garizim si Ebal. Ei nu respectau intreaga Lege, ci tineau numai Pentateuhul
lui Moisi, erau monoteisti, aveau un templu propriu pe Muntele Garizim si pastrau
ideea mesianica. Iudeii detinand insa
suprematia in cadrul societatii din acele locuri si din acea vreme, ii tratau
pe samarineni cu mare dispret. Un evreu, asa cum era
cazul Mantuitorului nostru Hristos, nu îi cere de băut unei femei samarinence.
[2] Femeia samarineancă, care a vorbit cu Dumnezeul
nostru Iisus Hristos la puţul lui Iacov de langa cetatea Sihar a Samariei, este
SFÎNTA MAREA MUCENIŢĂ FOTINIA (26
februarie). Aceasta, după înălţarea Domnului la cer şi după pogorîrea Sfîntului
Duh peste dumnezeieştii Apostoli, în ziua Cincizecimii (Rusalii) s-a botezat de
către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei şi cu cinci surori, urmînd
lor şi propovăduind credinţa întru Hristos din loc în loc şi din ţară în ţară,
întorcînd pe mulţi slujitori de idoli de la păgînătate, făcîndu-i creştini.
Victor, fiul ei cel mai mare în vârstă, făcând vitejii mari în războiul cu
avarii, care se ridicaseră cu oaste asupra romanilor, a fost făcut general de
către Neron şi a fost trimis, după aceea, în Italia, ca să chinuiască pe toţi
creştinii ce se aflau acolo. Victor însă i-a zis: departe de la mine să fac una
ca aceasta şi să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dânsul, sau să
sfătuiesc, cum zici tu, pe mama mea sau pe fratele meu ca să nu propovăduiască
pe Hristos Dumnezeu. În zilele lui Neron, păgînul împărat al Romei, Sfînta
Fotinia, împreună cu fii ei si cele 5 surori ale ei, au patimit moarte
martirica dupa ce li s-a zdrobit încheieturile mîinilor cu ciocane de fier, li
s-a taiat mîinile, au fost otraviti, li s-a taiat venele, li s-a jupuit pielea
etc. Dumnezeu s-a arătat ei şi, pecetluind-o cu semnul cinstitei şi de viaţă
făcătoarei cruci de trei ori, a făcut-o sănătoasă de toate rănile ei. Şi după
multe zile, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu, şi-a dat în mîinile lui cinstitul
şi sfîntul ei suflet. Se spune ca, in timpul persecutiei, Nero a poruncit ca
Sfînta Fotinia, împreună cu cele cinci surori ale ei, să le pună într-o cameră
de aur, cu masă de aur, scaune de aur, bani mulţi înaintea lor, podoabe de aur,
îmbrăcăminte şi brîie de aur. Apoi a poruncit şi Domninei, fiica sa, să se ducă
şi ea în camera aceea cu toate roabele ei şi să se unească cu sfintele,
socotind deşertul la minte căci cu amăgiri ca acestea va întoarce şi va
răsturna credinţa lor. Pe Domnina a învăţînd-o credinţa lui
Hristos, cum şi pe cele 100 de roabe ale ei, le-a botezat pe toate; iar pe
Domnina a numit-o Antusa;
[3] Trecand Iordanul,
Iacov a ajuns cu bine in cetatea Sihem, in tara Canaan` (Facere 33,18). Astfel, rugaciunea inaltata de patriarh la Betel, ca Dumnezeu sa-l aduca
iarasi in pace in tara sa, a fost ascultata. Pentru un timp el a locuit in
valea Sihem. Aici isi stabilise Avraam tabara si ridicase un altar Domnului.
Acum, Iacov cumpara pamant de la Hamor, tatal lui Sihem. Aici a sapat el fantana.
Izvoarele naturale, care se gaseau din abundenta in aceea regiune pareau sa
faca inutila o fantana acolo, dar Iacov isi sapase una adanca de 75 pana la 100
de picioare, pentru a evita disputele cu vecinii pe seama apei, pentru ca el
era strain printre ei;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu