În Iisus Hristos,
moartea a fost omorâtă. De aceea, creştinii cântă "Hristos a înviat din
morţi cu moartea pe moarte călcând...". Suferinţa şi moartea Mântuitorului
Iisus se va desăvârşi în Înviere ca trecere la viaţa veşnică.
Putem vorbi de două învieri: cea
sufletească şi cea trupească. Până la Naşterea Mântuitorului Hristos şi primirea
Botezului creştin, Satan avea puterea de a lucra direct în sufletul oamenilor,
făcând imposibilă învierea sufletească. Prin încreştinare, cu toate că Satan
este scos afară din suflet prin Sfântul Botez, i se îngăduie să lucreze în
suflet doar prin trup. De aceea, noi, urmaşii lui Adam, trebuie să înviem de
două ori, o dată cu sufletul la Botez, şi o dată cu trupul la începutul
veacului viitor.
Despre învierea cu sufletul, numită „a doua naştere,
”Mântuitorul Hristos vorbeşte cu fruntaşul iudeilor, fariseul Nicodim: „Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul
să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei
sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va
naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui
Dumnezeu” (Ioan 2, 4-5).
Despre învierea cu trupul, Sf. Ap.
Pavel face următoarea mărturisire, arătând diferenţa dintre trupul mort şi cel
ce va învia şi făcând o analogie între trupurile morţilor înviaţi şi noutatea
grâului încolţit din bobul cel vechi care s-a semănat în pământ: “Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi
cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi
murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de
grău, sau de altceva din celelalte; Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit,
şi fiecărei seminţe un trup al său” (I Cor. 15, 35-38).
Dar, aşa cum putem vorbi de două învieri, în egală
măsură, vorbim şi de două pedepse, după cum consideră Sf. Ioan Gură de Aur: „Dacă te uiţi cu atenţie, vezi că sunt două
pedepse; că acela dat focului pierde negreşit şi împărăţia cerurilor. Pedeapsa
din urmă e mai cumplită decât cea dintâi. Cunosc mulţi oameni care se tem numai
de iad; eu, însă, spun că mult mai amară decât chinul iadului este pierderea
slavei din împărăţia cerurilor”. (în Scrieri, partea a III-a, PSB, vol. 23,
EIBMOR, 1994, p. 305). Prima pedeapsă se datorează acuzelor pe care diavolul le
aduce omului păcătos şi constă în moartea sufletului. De aici, expresia din
parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina: „…vor cere de la tine sufletul tău”
(Lc. 12, 20). “Se numeşte diavol – spune
Sf. Vasile cel Mare -, pentru că este în acelaşi timp şi colaborator al
păcatului nostru şi acuzator; se bucură de pierderea noastră, dar şi denunţă
faptele noastre. Firea lui este necorporală, potrivit cuvintelor apostolului:
lupta noastră nu este împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva duhurilor
răutăţii (Efes. 6, 12)” (Ibidem, p. 445).
Cu toate acestea, chiar dacă îşi poate exercita puterea
asupra lumii acesteia, orice lucrare diavolească încetează înaintea porţilor
Împărăţiei Cerurilor. În acest caz, pedeapsa – aplicată chiar şi diavolului -
se manifestă prin interzicerea accesului în interiorul acestei Împărăţii.
Această pedeapsă începe din această viaţă în care îşi exercită puterea
diavolul, unde s-a creat o breşă prin Întruparea Mântuitorului nostru Hristos,
după cum spune Sf. Vasile cel Mare: „Aşadar, pentru că a fost doborâtă tirania
diavolului, iar spaţiul din jurul pământului a fost curăţit prin patima cea
mântuitoare, care a împăcat cele de pe pământ şi cele din cer (Col. 1, 20), ni
se făgăduieşte împărăţia cerurilor. Ioan
Botezătorul a spus: S-a apropiat împărăţia Cerurilor (Mt. 3, 2)” (Ibidem, p.
445).
Moartea este o despărţire nefirească
a sufletului de trup! “Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!”,spune
cu ironie Sf. Ap. Pavel (I Cor. 15, 32). Sf. Ap. Pavel, ironizând concepţia greşită că sufletul este creatură
trupească, căreia îi cad victime cei care cad pradă influenţei pornirilor
păcătoase, afirmă: “Şi voi zice
sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani;
odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Lc. 12, 19). Aceste victime spun
că sufletul se poate susţine prin materie, afirmând coruperea fără sfârşit şi
moartea sufletului. Dar, numai cei ce îi slujesc diavolului, fiii neasculării,
şi care planifică venirea lui Antihrist, gândesc că moartea durează veşnic şi se
manifestă şi în suflet, conform Sf. Masim
Mărturisitorul (Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, partea a
II-a, PSB, vol. 81, EIBMOR, 1990, p. 53). Sf. Maxim Mărturisitorul specifică în
acest sens: „Căci dacă trupul va învia,
cum zic ei, după chipul vieţii prezente, umplut întocmai ca el cu sucurile ce
luptă între ele, şi se va hrăni ca el în ziua înfricoşătoare a venirii
Domnului, după sfârşitul acestei lumi, socotesc că ei nu propovăduiesc altceva
prin acestea – ca să spun pe scurt, lăsând cele multe câte se pot spune – decât
moartea eternă şi coruperea fără sfârşit. Fiindcă dacă moartea e stricarea
trupurilor care se constituie mereu, iar trupul care se constituie mereu prin
primirea mâncărurilor se strică evaporându-se prin curgere, din pricina luptei
sucurilor din el, din care s-a şi constituit, ei vestesc că moartea durează
veşnic datorită sucurilor prin care susţin că se constituie trupul după înviere.”(Ibidem,
p. 55-56). Ori, despre învierea trupului ştim de la Sf. Ap. Pavel că se va face
după chipul vieţii veşnice, nu a celei prezente: „Iar când acest (trup)
stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca
în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost
înghiţită de biruinţă” (I Cor. 15, 54).
Scopul petrecerii în timp a omului este de a-şi
disciplina sufletului şi trupul, astfel încât, despătimit de păcat să nu mai ardă de
dorinţa de a actualiza material focul imaterial al patimilor de care este
muncit, aceasta fiind, de altfel, sensul văpăilor Iadului. Din punct de vedere
cronologic, păcatul este o frână în mişcarea pe care omul o execută în timp
către Dumnezeu. Din această cauză, în Apocalipsă se spune că diavolul este
mânios pentru că „timp nu va mai fi”
(Apoc. 10, 5), sfârşitul timpului fiind îndumenezeirea. Conştient că timpul în
care poate lucra este scurt, întrucât în Cer şi Iad funcţia acestuia încetează
(Apoc. 12, 12), diavolul încearcă să-şi impună stăpânirea în lumea aceasta,
făcându-i pe oameni indiferenţi faţă de problema mântuirii şi faţă de marele
dar al îndumnezeirii, care înseamnă dobândirea odihna cea veşnică.
Eternitatea este
cauza lipsei de schimbare a sufletului după moarte. Deşi între Cer şi
Pământ este o legătură nemijlocită datorită harului dumnezeiesc, Pr. Prof.
Dumitru Stăniloare ridică problema raportului dintre timp şi eternitate punând
următoarea întrebare: „Dar ce eternitate
ar fi aceea din care o Persoanã divinã nu poate dispune de un timp?”
(Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMOR, Bucureşti, 1997, p. 169).
Mântuitorul Hristos, în dubla Sa calitate de om şi Dumnezeu, se coboară din
eternitate în timp, pătrunzând în istoria umanităţii. Din această cauză, fiind
Cel ce S-a coborat din Cer (In. 3, 13) şi aflându-se sub timp, El este autorul
judecăţii oamenilor, atât la judecata particulară, cât şi la cea universală
pentru că El este cel care devine o pârghie spre îndumnezeire a umanităţii
învârtoşate în lucrări diavoleşti: “Tatăl
nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului“ (In. 5, 22).
După judecata particulară a sufletelor, Mântuitorul
Hristos ne arată că este mai uşor să învieze cineva – adică să trearcă din
eternitate în timp - decât să treacă din Rai în Iad. Astfel, pe lumea cealaltă, ne spune
în pilda „Săracului Lază şi a bogatului nemilostiv”, între făpturile umane care
şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu şi cele care i-au ignorat sau i-au dispreţuit
învăţăturile “se întăreşte o prăpastie”
pe care cei ce voiesc să treacă dintr-o parte într-alta să nu poată (Lc. 16,
26). Să fie oare eternitatea cauza acestei prăpăstii peste care nu poate trece
nimeni? Lipsa timpului şi a trupului, specifice vieţii pământeşti, fac
imposibil orice progres sau regres individual pe calea mântuirii în viaţa de
dincolo fără o susţinere totală din partea lui Dumnezeu.
Când cerem lui
Dumnezeu ”veşnica pomenire” pentru cineva, îi cerem ca sufletul acestuia să fie
susţinut de Dumnezeu, aşa cum Lazăr era ţinut în braţe, la sânul lui Avraam. În slujba
înmormântării, întreaga Biserică, deci şi cea Cerească, se luptă pentru
câştigarea în Împărăţia Cerurilor a sufletului celui răposat, expresiile „sânul
lui Avraam” sau „corturile drepţilor” indicând interesul îngerilor şi al
sfinţilor, deopotrivă cu cel al lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului
oricărui drept credincios.
Părintele Mitrofan
- bazându-se pe datele parastaselor pentru morţi care se fac pentru obţinerea
trimiterii sufletelor la Rai - afirmă că fiecare suflet, chiar şi cel rău,
ajunge după moarte de două, sau de trei ori în faţa lui Dumnezeu: în ziua a
treia, a noua şi a patruzecea, când i se dă sentinţa. Până în ziua a treia străbate vămile,
între a treia şi a noua, cercetează raiul, între a noua şi a patruzecea, iadul.
În a patruzecea zi, Mântuitorul nostrum Hristos decide
locul lui în Rai sau în Iad. (Pãrintele Mitrofan, Viaţa răposaţilor noştri,
trad. din franceza de Iosif, mitropolit primat, Bucureşti, 1890, p. 186).
Aceste parastase se justifică, după cum afirmă Pr. Dumitru Stăniloae, datorită
dispoziţiei decisive cu care iese sufletul din viaţă, după principiul
soteriologic aplicat tâlharului de pe cruce care s-a pocăit în ultimele clipe
de viaţă: ” În orice caz rugăciunile şi cântările de iertare pentru cel decedat
presupun o căinţă a aceluia măcar în ultimele clipe ale vieţii lui, o ieşire a
sufletului din trup în stare de căinţă, pe care credem că o continuă şi după
moarte.” (Ibidem, p. 194).
Preot dr. Teleanu Bogdan-Aurel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu