CREDINŢA SE ÎNTĂREŞTE PRIN BUNĂVOINŢA ASCULTĂRII DUHOVNICEŞTI

C U V Â N T
la Duminica a IV-a dupa Pasti (a Slăbănogului);
Ap. Fapte IX, 32-42; Ev. Ioan V, 1-15

CREDINŢA SE ÎNTĂREŞTE PRIN BUNĂVOINŢA ASCULTĂRII DUHOVNICEŞTI

Motto: “Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (In. 5, 17)

Deosebirea dintre Cincizecimea creştină şi Cincizecimea mozaică. Sfântul Chiril al Alexandriei – în Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (în PSB, vol. 41, EIBMBOR, 2000) – afirmă că vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda s-a făcut în timpul sărbătorii Cincizecimii mozaice: “În jurul zilei Sfintei Cincizecimi, îngerii, coborând din cer, tulburau apa, făcând un zgomot ca semn al prezenţei lor. Şi apa se sfinţea de sfintele duhuri. Şi dacă cineva din mulţimea celor bolnavi ajungea să coboare înaintea celorlalţi, se scula eliberat de povara bolii ce-l chinuia. Căci puterea vindecării era măsurată numai pentru cel care o câştiga primul. Dar şi acesta era un semn că folosul Legii, prin îngeri, se extindea numai la unicul neam al iudeilor, nevindecând pe vreun altul” (p. 170). Spre deosebire de Cincizecimea creştină, această sărbătoare iudaică este prăznuită de evrei în amintirea dării Legii pe muntele Sinai. Ea se mai numeşte şi "sărbătoarea săptămânilor" (Ieşire 34, 22; Deuteronom 16, 10; II Paralipomena 8, 13) sau a secerişului. În timpul acestei sărbători evreii împodobeau sinagogii şi casele lor cu ramuri verzi şi cu flori, amintindu-le de faptul că atunci când au primit Legea ei locuiau în colibe făcute din frunze şi ramuri adunate din apropierea Muntelui Sinai, obicei pe care îl regăsim şi la Cincizecimea creştină. Sfinţii Părinţi consideră că la Cincizecimea mozaică se coborau îngerii ca să vindece doar un singur bolnav spre a arăta practic o lucrare limitată a lui Dumnezeu faţă de omenire ca prevestire a venirii Fiului Său pentru mântuirea tuturor celor ce voiesc să-L primească. Odată cu Cincizecimea creştină, locul scăldătorii Vitezda îl ia Biserica pe care a întemeiat-o Mântuitorul Hristos care musteşte de învăţătura Sfintei Sale Evanghelii şi de harul Sfântului Duh. Astfel, Pogorârea Duhului Sfânt face trecerea de la lucrarea limitată a lui Dumnezeu prin Lege, la lucrarea Lui directă în toţi oamenii prin Taina Sfântului Botez. Apa în care Se va coborî prin Sfântul Botez Însuşi Duhul Sfânt va fi de folos tuturor celor ce vor primi puterea mântuitoare nesfârşită a Duhului dumnezeiesc.

Din pricina sâmbetei, iudeii se prind pe ei înşişi în cursă, Pentru evrei, orice sărbătoare era socotită un sabat, adică zi de odihnă (verbul Sabbath a fost redat în limba greacă prin "a odihni"), pentru că în aceste zile nu se lucra nimic si ele erau inchinate lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru Hristos face sănătos pe acest om sâmbăta şi îi porunceşte celui însănătoşit să desfiinţeze îndată obiceiul din Lege îndemnându-l să umble sâmbăta şi să facă aceasta purtând povara patului, deşi Dumnezeu porunceşte, clar printr-unul dintre Sfinţii prooroci: „Să nu scoateţi poveri din casele voastre în ziua sâmbetei” (Ier. 17, 21). „Dar să nu spună cineva, de este înţelept, că omul acesta a dispreţuit cu neînfrânare poruncile dumnezeieşti, ci L-a arătat ca un chip pe Hristos şi pe cei ce, în timpurile din urmă ale veacului, vor fi vindecaţi prin ascultare şi credinţă în El.”, afirmă Sfântul Chiril al Alexandriei (în Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, scrieri partea a patra, PSB, EIBMOR, 2000, p. 169). Sfântul Chiril pare să interpreteze porunca dată fostului paralitic de a-şi duce patul sâmbăta contrar Legii ce oprea de la aceasta. Ea îl arată pe Mântuitorul nostru Hristos cerând mai presus de toate, inclusiv de sănătatea trupească, credinţa în El ca Dumnezeu.Tocmai de aceea iudeii îl prigoneau pe Mântuitorul Hristos şi căutau să Îl omoare! În loc să se vindece de boala lipsei de minte prin care acuzau pe Mântuitorul nostru Hristos că dispreţuieşte, contrar lui Dumnezeu, sâmbăta, auzindu-L că El nu face decât ceea ce face Însuşi Dumnezeu, ca Tată al Său, se pornesc şi mai mult împotriva Mântuitorului nostru Hristos datorită declaraţiei Lui că este Fiul lui Dumnezeu. Mintea iudeilor ajunge până la neomenie şi la păcatul hulei împotriva adevărului uneltind uciderea Celui ce le-a dovedit prin faptă că vindecând un om sâmbăta n-a greşit nimic împotriva Legii dumnezeieşti. Practic, iudeii se îmbolnăvesc la minte împotriva lui Hristos datorită declaraţiei că El este Fiul lui Dumnezeu: “Iar Iisus le-a răspuns lor: Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (In. 4, 17).  Despre această lucrare, Sf. Chiril al Alexandriei – referindu-se la textul biblic “Nu poate Fiul să facă nimic de la Sine de nu vede pe Tatăl făcând” (In. 5, 19) - afirmă: “Spunând Fiul că privind la faptele Celui ce L-a născut face şi El asemenea, nu arată lipsit de putere, ci, mai degrabă, imitator sau privitor” (Ibidem, p. 175). Rezultă, astfel, că asemănarea cu Dumnezeu, care este diferită de chip, imagine sau icoană, înseamnă a imita lucrarea lui Dumnezeu. Precizăm, însă, că nu simţul văzului este cel care ne conferă puterea, ci prin el se ajunge la vederea acelor lucrări, puterea ţinând de asemănare şi, implicit de persoană.

Omenirea are nevoie de mai mare de Dumnezeu decât de minuni! O vindecare ce vine dintr-o putere spirituală nu poate avea loc fără o trezire a puterii spirituale, sau a credinţei în puterea spirituală care se oferă celui bolnav. Dacă societatea contemporană se confruntă cu o criză a valorilor aceasta se datorează lipsei de încredere în Dumnezeu a omului modern care, mult mai nevolnic şi mai ticălos decât cei care L-au răstignit pe Mântuitorul nostru Hristos, dacă ar fi să aleagă între minuni şi Dumnezeu, ar alege minunea. Spre deosebire de iudeii de atunci, noi creştinii de astăzi, convinşi că practica învăţăturii Mântuitorului nostru Hristos se bazează pe virtute, iar nu pe magie, trebuie să avem mai multă credinţă în Dumnezeu! “Pentru că intru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au facut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (Ap. Col. I, 12-18). Orientarea valorilor spre Dumnezeu acordă omului un statut aparte şi un comportament corespunzător în această lume. Adevărata demnitate umană înseamnă a avea un comportament cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu: „…umblând cu vrednicie înaintea Domnului, pentru ca întru toate să-I fiţi plăcuţi, aducând roadă în toată lucrarea cea bună şi sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu” (Colos.1, 10). Cu adevărat viu este numai cel unit cu Dumnezeu, iar respectarea învăţătuirii Sfintei Scripturi plasează omul în apropierea celor drepţi. Păcatul înseamnă moarte spirituală, în timp ce împărtăşirea cu harul lui Dumnezeu înseamnă viaţă duhovnicească. Dacă omul ascultă de părintele său duhovnicesc, dacă are încredere în el, nu mai are teamă că este povăţuit greşit pentru că Dumnezeu va găsi întotdeauna mijlocul prin care să îi descopere adevărul. A trăi în ascultare faţă de părintele duhovnic înseamnă a face inima mai sensibilă la orice schimbare duhovnicească din propria viaţă: “Când suntem împreună, fiecare să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască duh de ascultare faţă de voinţa Sa şi să ne binecuvinteze pe toţi“,  spune în acest sens Sfântul Serafim de Sarov . Fie că e cel tânăr sau cel mai bătrân, ascultaţi pe celălalt cu inima pentru a simţi când Duhul lui Dumnezeu vorbeşte prin el. Dar, pentru a ajunge la această stare trebuie multă bunăvoinţă pe care numai prin ascultare o putem dobândi.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU,

Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti