C U V Â N T la Duminica a III-a dupa Pasti, 26 aprilie 2015

C U V Â N T

la Duminica a III-a dupa Pasti (a Mironosiţelor);

Ap. Fapte VI, 1-7; Ev. Marcu 15, 43-47, 16, 1-8

Sf. Sfinţit Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei; Sf. Glafira; Sf. Mc. Chiril, Chindeu şi tasie din Axiopolis (Cernavodă)

FEMEILE MIRONOSIŢE, MODEL PENTRU FEMEIACREŞTINĂ

Motto: „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul cel răstignit? A înviat; nu este aici” (Mc. 16, 6)

În Duminica Femeilor Mironosiţe sunt cinstite femeile care, venind la mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu miruri, au devenit primele martore ale Învierii Sale. De ce să fi fost oare femeile primele martore ale Învierii? Pentru că se pare că, prin simplul fapt al naşterii de copii, femeile sunt mai aproape de realităţile vieţii decât bărbaţii, după cum arată Sfânta Scriptură când spune „Uită oare o femeie de copilul său?  (Is 49, 15). Dacă ne raportăm la naştere ca la o recompensă primită de oameni de la Dumnezeu pentru că au pierdut nemurirea în urma comiterii păcatului strămoşesc, rezultă că femeia – aşa cum se observă foarte clar în cazul acestor femei mironosiţe (Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, Salomeea şi Ioana) – este mult mai pregătită decât bărbatul să se confrunte cu taina învierii al cărui izvor este iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Aşa se explică, printre altele, prezenţa mai numeroasă în general a femeilor decât a bărbaţilor la biserică şi gradul mai mare de implicare al lor în actele de binefacere, acestea fiind mai predispuse spre a face milostenie, adică la voinţa de a acţiona din iubire. Asocierea actului zămislirii de prunci cu maternitatea, al cărui debut se petrece încă de la pubertate, înalţă femeia cu mult deasupra oricărui meşteşug creator al bărbatului, relevând totodată şi faptul că munca nu este un act spontan, ci unul constant şi de durată. “Naşterea – afirmă Sfântul Ioan Damaschinul - este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el”.

Analizând iubirea de care este capabil un suflet de femeie, Mitropolitul Antonie Plămădeală ajunge să valorifice următorul poem englez intitulat „The Mother`s Heart” (Inima mamei): „Englezii sunt un popor paradoxal: reci şi calculaţi, pe de o parte, emotivi până la a fi copilăroşi, pe de altă parte. Poemul face parte din latura lor emotivă. Îl voi povesti în câteva cuvinte, în proză: Un tânăr voia să se însoare, dar viitoarea soţie, o femeie rea, nu putea suporta pe mama lui. El le iubea pe amândouă. Dar patima îl făcu să asculte de viitoarea soţie. Aceasta îi ceru inima mamei lui, s-o dea câinelui ei. El îşi omorî mama şi grăbit să-i ducă femeii iubite inima mamei, se poticni de o piatră şi căzu destul de rău. Fiind încă la pământ, cu  inima în mână, auzi din mâna sa o voce blândă, îngrijorată: „Are you hurt child? – Nu cumva eşti rănit, fiule?”. Acest exemplu este suficient pentru a înţelege afirmaţia Sântului Apostol Pavel care spune: "Femeia se va mântui prin naştere de fii, dacă stăruie cu deplină înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie" (I Timotei 2, 15). Cu alte cuvinte, cu cât sunt mai apoape de Înviere, femeile au un suflet de adevărată mamă, ajungând  - după cum se exprimă Alexandru Vlahuţă - “femei bune care nu îmbătrânesc niciodată înaintea ochilor copiilor lor”!

Duminica Femeilor Mironosiţe, veritabile modele de credinţă pentru femei, este implicit închinată tuturor femeilor creștine. Miercurea din Săptămâna Patimilor constituie prologul Duminicii Femeilor Mironosiţe, atunci când atenţia fiecărui credincios a fost concentrată asupra exemplului femeii celei păcătoase care, aducând cu mare căinţă şi lacrimi, mir de mult preţ şi ungându-L pe Hristos, devine mironosiţă. Exemplul unor astfel de convertiri creştine, precum cel al acestei femei păcătoase, reprezintă o veritabilă contestaţie a prejudecăţilor, în general. De multe ori, pentru a domina şi a anula valoarea unui om a fost suficient să i se pună o simplă etichetă, fără a mai fi nevoie să se recurgă la violenţă. Ori, Dumnezeu, în repetate rânduri, arată că răbdarea în suferinţă, după exemplul Mântuitorului nostru Hristos Cel Înviat, este singura cale de îndreptare a omului până într-acolo încât până şi dintr-o desfrânată se poate face o fecioară. Această afirmaţie este cu atât mai elocventă cu cât ţinem cont de faptul că însuşi Sfântul Ioan Gură de Aur compară neamul omenesc cu o desfrânată de care se îndrăgosteşte un prinţ, în persoana Mântuitorului nostru Hristos. 

Este posibil ca poporul, prin expresia "a face pe mironosiţa", să critice ipocrizia unor oameni care “îşi dau aere de nevinovăţie”, dar, de cele mai multe ori, se abuzează de această expresie în sensul discreditării unei persoane. Fenomenul dicreditărilor - sursă de stărilor conflictuale care culminează cu scene de violenţă - ameninţă grav împrimăvărarea umanităţii, fiind din păcate încurajat şi de pasivitatea şi frica feminină. Este bine de ştiut însă că, alegând calea răzbunării, răutatea feminină poate căpăta aspect dintre cele mai dezagreabile. În acest sens, pentru a înţelege mai bine ce înseamnă un suflet de femeie răzbunătoare este suficient să arătăm că în vechime, grecii şi romanii reprezentau mustrarea de cuget sub forma unor femei îngrozitoare numite Furii şi Erinii, care urmăreau pe criminali cu şerpi în păr şi cu făclii aprinse în mână.
 

Din păcate, chiar şi astăzi actele violenţă domestică sunt capabile să distrugă orice urmă de delicateţe şi rafinament specifice unor suflete sensibile, aşa cum sunt femeile şi chiar copiii. Probabil, că amploarea pe care a luat-o de mai multă vreme mişcările feministe se poate explica tot printr-o reacţie la violenţa din familie, confirmând astfel şi mai mult nevoia de sensibilitate în societatea contemporană. Din păcate, putem considera violenţa în familie pricina pentru care femeile - bucurându-se de mărunţişuri şi panicându-se în faţa aspectelor majore ale vieţii, aşa cum este de plidă creşterea şi îngrijirea propriilor copii - ajung să avorteze într-un ritm ameţitor,  Sau, mai grav, tot violenţa în familie stă la baza unor păcate precum cele pentru care Sfântul Apostol Pavel îi mustră pe romani: “Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unora patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimabat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. I, 26-27). Mecanismul sumbru prin care s-au îndepărtat de la rânduiala firească ne-o arată tot Sfântul Pavel când zice: “Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu l-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a  întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Rom. I, 21-22).

Actualitatea exemplului de pocăinţă al femeilor mironosiţe. Din exemplul convertirii unor astfel de femei mironosiţe, devenite uceniţele Domnului, observăm că Mântuitorul nostru Hristos, chiar dacă a luat firea noastră omenească, nu s-a împărtăşit şi cu prejudecăţile timpului Său, cum ar fi spre exemplu problemă " discrimănării" . Ba, mai mult, Mântuitorul nostru Hristos demolează barierele sociale, politice şi rasiale: ca bărbat, obişnuia stătea de vorbă cu o femeie; ca Învăţător, obişnuia să stea de vorbă cu o femeie imorală. De altfel, în arborele genealogic al Mântuitorului, vedem că una din strămoaşele Sale a fost Rahav desfrânata, devenită dintr-o păgână o fiică a lui Israel, înscriindu-se chiar în arborele genealogic al lui Iosif, logodnicul Mariei (Matei 1, 5). Despre aceasta, Sf. Ap. Pavel spune: “Prin credinţă Rahab desfrânata n-a pierit laolaltă cu cei nesupuşi, fiindcă cu pace primise iscoadele” (Evrei 11, 31), înţelegând prin credinţă „fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Arătând cum prin pocăinţă, chiar şi păcatul cel mai adânc se poate preface într-o dragoste fierbinte faţă de Dumnezeu, Eftimie Zigaben ne îndeamnă ca, asemenea femeii păcătoase care a uns picioare Lui în casa fariseului Simon, să ne pocăim astfel: „Fie ca şi sufletul meu cel iubitor de dezmierdări, să se pocăiască, şi cu lacrimi să se spele de putoarea mocirlei păcatului şi să aducă lui Dumnezeu mireasmă a mirului faptei bune” (Eftimie Zigaben, Tâlcuire la Evaghelia după Luca, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006).

Pr. Bogdan Teleanu, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti