SAPTAMA PATIMIRILOR (Despre Patimirilele
Mântuitorului Iisus Hristos). Ultima
săptămână a Postului Paştelui, care începe cu Duminica Floriilor, este numită
Săptămâna Patimirilor. În aceste zile, credincioşii retrăiesc suferinţele
Mântuitorului Iisus Hristos, picurând în suflete lacrimi pentru patimile
îndurate de Fiul lui Dumnezeu: trădare, bătăi, insulte, răstignire pe Cruce.
Toţi creştinii ortodocşi cred că numai patimirile Domnului Iisus Hristos puteau
mântui firea omenească din blestemul păcatului strămoşesc. În cel de-al
patrulea articolul din Crezul Bisericii se precizează: "şi (Iisus Hristos
– nn) S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a
îngropat". Acest articol reprezintă o sinteză a învăţăturii despre
patimirile Domnului Iisus Hristos.
Mântuitorul Iisus Hristos a fost
răstignit pentru mântuirea oamenilor. Acest lucru înseamnă, după profeţia
proorocului Isaia (Isaia 53, 4 - 5), că "El (Mântuitorul Iisus Hristos) a
luat asupra-şi bolile noastre şi cu durerile noastre s-a împovărat ... El a
fost străpuns pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre.
El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am
vindecat". Mai mult, prin jertfa Sa răscumpărătoare, adică prin sângele pe
care El l-a vărsat pe cruce (Coloseni 1, 20), Iisus Hristos ne-a împăcat cu
Dumnezeu, motiv pentru care Cruce a fost transformată din instrument de tortură
în steagul de biruinţă al creştinilor. Creştinii se fac părtaşi ai jertfei de
pe cruce a Mântuitorului prin Sfânta Împărtăşanie sau Sfanta Euharistie.
Aceasta reprezintă Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos care se oferă
credincioşilor spre iertarea păcatelor, sub chipul pâinii şi al vinului. Sfânta
Euharistie sau Sfânta Jertfă se săvârşeşte la Sfânta Liturghie. De aceea Sfânta
Liturghie se mai numeşte şi "slujba împăcării" cu Dumnezeu (II
Corinteni 5, 18).
Primele trei zile din Săptămâna
Patimirilor constituie un prolog al Sfintelor Patimiri ale lui Hristos. În zilele
de luni şi marţi
atenţia creştinilor este concentrată asupra ultimelor învăţături ale Domnului,
în timp ce în ziua de
miercuri Biserica a rânduit ca fiecare credincios sa ia aminte
la două exemple concrete: primul, cel al păcătoasei desfrânate, care, aduce în
această zi, cu mare căinţă şi lacrimi, mir de mult preţ şi ungându-L pe
Hristos, devenind mironosiţă; cel de-al doilea exemplu, al lui Iuda, ucenicul
care, deşi apropiat de Domnul, L-a vândut pentru treizeci de arginţi fariseilor
şi cărturarilor care voiau să-L ucidă. Gestul lui Iuda a făcut ca, mai târziu,
ziua de miercuri să fie declarată zi de post, ea fiind, alături de vineri (ziua
în care Iisus a fost răstignit), una din cele două zile ale săptămânii în care
trebuie să postească creştinii de-a lungul anului.
În Joia Mare, sunt prăznuite patru lucruri:
spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina Domnească la care s-a
instituit Taina Împărtaşaniei (Euharistia), rugăciunea din grădina Ghetsimani
şi prinderea Domnului de către cei ce voiau să-L ucidă. "Astăzi a fost
spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape". Aceste
cutremurătoare cuvinte sunt rostite de preot încă din seara Sfintei Joi, când
acesta iese din Sfântul Altar purtând în spate Crucea lui Hristos. În această
zi, se săvârşeşte slujba denilor care evidenţiază momentele dramatice legate de
Patimile şi Jertfa lui Hristos. Denia din Joia Patimilor, cunoscută şi sub
numele de Denia celor 12 Evanghelii, recapitulează şi actualizează în
conştiinţa credincioşilor istoria mântuirii, începând cu Cina cea de Taină şi
continuând cu prinderea Mântuitorului în grădina Ghetsimani, aducerea Lui la
arhiereii Ana şi Caiafa, condamnarea de către Sinedriu, judecarea de către
pilat, batjocurirea, răstignirea, moartea şi punerea Sa în mormânt. Joia Mare
mai este numitã Joia Patimilor sau Joia Neagrã. În această zi, gospodinele
vopsesc ouăle în roşu. Semnificaţia oului în creştinism este aceea a
mormântului, a unui spaţiu închis, care prin spargere lasă viaţa să iasă.
Vinerea Mare este ultima vineri dinaintea
Sărbătorii de Paşti (din Săptămâna Mare ) şi se mai numeşte şi Vinerea
Patimirilor (ziua patimirilor şi răstignirii lui Iisus) sau Vinerea Seacă (pentru
că, pentru cei mai mulţi creştini este zi de post negru, adică nu se mănâncă şi
nu se bea nimic toată ziua). După o noapte de stat în închisoare, îndurând
umilinţa şi biciuirile nemiloase, în ziua de vineri, Mântuitorul Iisus Hristos
este dus înăuntrul curţii şi îmbrăcat într-o mantie roşie. Pilat îl arată
poporului zicând: "Iată Omul!” Mulţimea agitată de farisei şi cărturari au
început să strige ca ieşită din minţi: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L!
Ia-L, ia-L şi-L răstigneşte!”. Ostaşii îl scot afară legat de mâini pe Iisus.
Apostolii, ucenicii, toţi aceştia L-au lăsat şi au fugit. Nu mai are pe nimeni
lângă El. Era lovit peste mâini, peste spate; pe cap i s-a pus o coroană de
spini, o trestie în mână şi, îngenunchind, îi strigau: "Bucură-Te,
împăratul iudeilor!” Tras de funii printre loviri, cu Crucea-n spate, se
îndreaptă spre Golgota. La o răspântie, i se înfăţişează o fecioară numită
Veronica care-I şterge cu o mahramă sudorile amestecate cu sânge de pe faţa Sa,
imprimându-i-se faţa Domnului Iisus Hristos pe acea mahramă. Crucea fiind
foarte grea, a căzut sub greutatea ei. Atunci ostaşii au silit pe un om, Simion
Cirineanul, să-I ducă Crucea până în vârful Golgotei.
Piroanele reci, groase şi ruginite,
I-au străpuns mâinile şi picioarele. La ridicarea Crucii trupul se lasă greu,
iar rănile de la mâini şi picioare se lărgesc. În Vinerea Mare nu se mai
slujeşte Sfânta Liturghie, pentru că Însuşi Mielul lui Dumnezeu este jertfit
acum, dar se ţine post negru. Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru Sâmbăta
Mare. Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapa a tânguirii
Mântuitorului Iisus Hristos, Care se află acum în mormânt. La sfârşitul slujbei
se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, pe sub care trec apoi toţi credincioşii.
Numit şi Epitaf, Sfântul Aer este o pânză de in, de catifea sau de mătase pe
care se află imprimată, brodată ori zugrăvită icoana înmormântării Domnului.
Epitaful simbolizează trupul mort al lui Hristos.
În ziua de sâmbătă, se pomeneste
moartea, înmormântarea şi petrecerea în mormânt a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Iosif din Arimateea, ucenic al lui Iisus Hristos, s-a dus la Pilat şi
la rugat să-i dea trupul Lui Iisus Hristos pentru al îngropa în mormântul său.
Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, a trăit printre oameni doar 33 de ani. Moartea Sa a fost extrem de
violentă. A fost torturat şi crucificat, dar a treia zi a Înviat. Moartea lui
semnifică o jertfă pe care El a adusă pentru mântuirea oamenilor. Astfel,
misiunea lui Iisus Hristos în lume nu se încheie cu moartea Sa, ci cu Învierea.
Existenţa lui Iisus printre oameni,
moartea Sa şi mai ales Învierea Sa au o semnificaţie învăluită în Taină. Un
lucru însă este clar: Mântuitorul Iisus Hristos ne-a promis o Viaţă veşnică,
iar Învierea Sa este chezăşia vorbelor Sale. Învierea a deschis vieţii omeneşti
o privire spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi caracterul de sfârşit
tragic şi dureros.
Istoria datei pascale. Dacă Paştile a fost prăznuit încă de
la început de toata lumea creştină, au existat, totuşi, în Biserica veche mari
diferenţe regionale în ceea ce priveşte data sărbătoririi. Aceste diferenţe cu
privire la data serbării Paştilor au dat naştere la serioase discuţii şi
controverse. Din această cauză, o prima uniformizare a datei serbării Paştilor
s-a încercat să se introducă în toată lumea creştina Sinodul I ecumenic
(Niceea, 325 d. Hr.).
Părinţii acestui sinod au adoptat practica cea
mai generală, bazată pe calculul datei Paştilor la Alexandria, care se reducea
la următoarele norme:
1. Paştile se va serba totdeauna
duminica;
2. această duminică va fi cea imediat
următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară (pentru că aşa calculau
şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată data Paştilor creştine);
3. când 14 Nisan (sau prima lună plină
de după echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paştile va fi serbat în
duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paştile iudeilor, dar nici
înaintea acestuia.
Sinodul de la Niceea a mai stabilit că
data Paştilor din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din
Alexandria (unde ştiinţa astronomiei era in floare), iar aceasta o va comunica,
la timp, şi celorlalte Biserici creştine.
Din pricina echinocţiului de
primăvara, care nu era fixat pretutindeni la aceeaşi dată, şi din pricina
imperfecţiunilor fatale legate de calculul astronomic al vechiului calendar
iulian, nici după Sinodul din Niceea n-au încetat deosebirile între diferitele
regiuni ale lumii creştine în ceea ce priveşte data serbării Paştilor.
Pe de o parte, luna plină de după
echinocţiul de primăvară face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci
luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, în alţii
mai departe de el. Din această cauză, data Paştilor poate varia într-un
interval de 35 de zile, între 22 martie şi 25 aprilie. Pe de altă parte,
calendarul iulian, adoptat de romani, făcea ca între anul calendaristic şi cel
astronomic să existe o diferenţă (ce se cumula de la an la an) de 11 minute şi
14 secunde. Papa Grigorie al XIII-lea, la sugestia unor astronomi ai vremii, a
îndreptat pe 24 februarie 1582 calendarul, suprimând cele 10 zile cu care
rămăsese în urmă anul calendaristic (5-14 octombrie) şi restabilind echinocţiul
de primăvară la 21 martie. Calendarul gregorian a fost acceptat apoi, treptat,
de toate ţările occidentale, Biserica Ortodoxă Română adoptându-l în 1924 (de unde
celebrarea Naşterii Domnului – Crăciunul, 25 decembrie, în aceeaşi zi a anului
calendarisitic), după ce Statul român îl adoptase deja din anul 1919.
Creştinătatea ortodoxă s-a împărţit,
începând cu anul 1924, în două, în ceea ce priveşte data sărbătoririi Paştilor:
Bisericile rămase la calendarul neîndreptat (numite şi stiliste sau de stil
vechi) au continuat să serbeze Paştile după calendarul iulian, pe când
Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au sărbătorit câţiva ani (între
1924-1927) Paştile pe stilul nou (în general la aceleaşi date cu apusenii).
Ca să se înlăture însă dezacordul
acesta supărător dintre diferitele Biserici ortodoxe şi pentru a se stabili
unanimitate în toata Ortodoxia - cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai
mari sărbători creştine -, Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au
stabilit (începând cu anul 1927), prin consens general, ca Paştile să fie
prăznuit în toată creştinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică
odată cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat.
Sărbătorea Învierii este marcată
diferit în cele două calendare întrebuinţate azi în creştinătatea ortodoxă, din
pricina celor 13 zile cu care calendarul neîndreptat a rămas în urmă faţă de
cel îndreptat. Dacă, de exemplu, Paştile cade la 22 martie pe stil vechi, acea
zi corespunde în calendarul îndreptat cu 4 aprilie. De aceea, în actuala
situaţie, Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică din 1924
(între care şi cea română) serbează de fapt Paştile între 4 aprilie (data cea
mai timpurie) şi 8 mai (data cea mai târzie a Paştilor).
Pr.
Bogdan Teleanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu