Intrarea Domnului în Ierusalim – Duminica Floriilor
Duminica a şasea a Postului Mare reprezintă una din
cele douăsprezece sărbători Împărăteşti. Ea este închinată evenimentului
intrării solemne a Mântuitorului Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului, înainte de Patimile şi
Învierea Sa, deşi, documentar, este atestată începând cu secolul al IV-lea.
Intrarea
Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa
pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat. De notat faptul că,
această titulatură a reprezentat o acuză care i-a fost adusă Mântuitorului
Iisus şi un pretext al răstignirii Sale pe Cruce de către puterea vremii.
Duminica Floriilor este precedatã de sâmbăta lui Lazăr, zi în care Biserica
pomeneşte minunea învierii din morţi a lui Lazăr săvârşită de către Domnul
Iisus Hristos. Primirea triumfalã ce I s-a făcut Domnului Hristos, Care a
intrat în Ierusalim ca Împărat smerit, împlinind o proorocire din Vechiul
Testament, a fost determinată de această minune premergătoare. Astfel, toţi cei
care se aflau în cetatea Ierusalimului, simţind că Însuşi Dumnezeu a venit în
lume, Îl întâmpină cu ramuri de finic şi de măslin, strigând: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru
numele Domnului!”.
Cei care l-au
întâmpinat astfel, la fel ca şi noi cei de astăzi, cunoşteau faptul că există un
limbaj al florilor, arta interpretării sale fiind importată din cultura
persană. Evreii cunoşteau foarte bine acest simbol, cu atât mai mult cu cât în
Vechiul Testament se fac referiri în acest sens. Prefigurând naşterea fără de
păcat a Mântuitorului nostru Hristos, în Vechiul Testament se face următoarea
referire: „Eu sunt floarea câmpului,
crinul văilor” (Cântarea Cântărilor 2, 1).
Potrivit acestui limbaj, toţi cei care L-au întâmpinat în acest context pe
Mântuitorul Hristos au încercat să emită un mesaj de împăcare a omului cu
Dumnezeu. Buna mireasmă a celor mai frumoase flori indică sfinţenia
Mântuitorului nostru Hristos, Cel care doreşte să o răspândească în lume pentru
a da naştere unor oameni de înaltă frumuseţe spirituală, aşa cum sunt sfinţii
lui Dumnezeu. Aşa cum mirosul ce provine natural din floare este floarea
însăşi, tot astfel şi harul sfinţitor al lui Dumnezeu este sfinţenia însăşi. În
aceas sens, Pr. Prof. Dumitru Stănlioaie, în lucrarea „Dumnezeu este lumină”, făcea următoarea consideraţie: „În sfânt nu există nimic trivial, nimic
grosolan, nimic josnic, nimic tocit. În el e actualizată delicateţea,
sensibilitatea şi nobleţea cea mai autentică a umanului. El se caracterizează
printr-o delicateţe ireproşabilă, prin cea mai fină sensibilitatea care sesizează
stări pe care nu le pot sesiza ceilalţi, printr-o reţinere de la tot ce este
impur şi neautentic, care s-ar putea num bună cuviinţă exemplară, printr-o
atenţie fără greş faţă de semeni, el citeşte cea mai puţin articulată trebuinţă
şi dorinţă reală a semenilor săi şi o împlineşte prompt, din el iradiază
continuu un duh de dăruire, de generozitate, de jertfelnicie faţă de toţi fără
nici o grijă de sine, un duh care încălzeşte pe ceilalţi şi le dă siguranţa că
nu sunt singuri”.
Puterile vremii s-au opus atunci, ca de multe ori în
istorie, ca Dumnezeu să-i adune pe oameni, mulţimile fiind oprite să-L mai
caute şi să creadă în El (Ioan 12, 9-11).. „Ierusalime,
Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la
tine, de câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi aşa cum îşi adună cloşca puii
sub aripi, dar voi n-aţi vrut” (Matei 23, 37). Gândindu-se la „moarte peste
moarte” – după o expresie a Sfântului Chiril al Alexandriei folosită într-un
comentariu la Evanghelia ce se citeşte în Duminica Floriilor - pentru a şterge
orice urmă evidentă de existenţă a Mântuitorului nostru Hristos, după concepţia
că un Dumnezeu mort valorează în ecuaţia celor care neagă învierea mai mult
decât un Dumnezeu viu. Cei care doreau să şteargă orice urmă a faptelor
minunate săvârşite de Mântuitorul Hristos înainte de intrarea Sa triumfală în
cetatea Ierusalimului vor să-l omoare, nu doar pe Mesia, ci şi chiar pe Lazăr,
cel înviat din morţi: „Se gândesc la
moarte peste moarte, socotind să desfiinţeze orice dovadă a minunii, omorând pe
cel ce a murit, ca să oprească mulţimea să mai caute pe Hritos şi să creadă în
El (Ioan 12, 11)”, potrivit Sfântului Chiril al Alexandriei (cf. Comentariu
la Evanghelia după Ioan, Scrieri partea a IV-a, PSB, vol. 41, EIBMOR, 2000, p.
532).
Cu alte cuvinte, mai
marii evreilor simţiseră că aclamaţia ca împărat a Mântuitorului Hristos risca
să se degenereze în recunoaşterea faptului că este Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi
s-au temut ca nu cumva mulţimile să se răscoale împotriva lor. De aceea au
recurs la minciună, pe care Însuşi Dumnezeu avea să o dezmintă în clipa în care
Fiul Său şi-a dat duhul pe Cruce. Astfel, potrivit ritualului
evreiesc numit "sfârşiere" (în ebraică keriyah) privitor la
moartea unei rude, reacţia celor apropiaţi este de a-şi sfâşia îmbrăcămintea ce
acoperă inima, cum ar fi, spre exemplu, în vremurile noastre, tricoul, şi de a
recita binecuvântarea ce îl descrie pe Dumnezeu ca “adevăratul Judecător”, ca
acceptare a faptului că Dumnezeu a luat viaţa acelei rude. Din această
perspectivă, sfâşierea catapetesmei Templului din Ierusalim (Matei 27,50-51 şi
Marcu 15,37-38), are un sens simbolic care nu poate fi trebuie interpretat
decât în cheia confirmării relaţiei existente între Mântuitorul nostru Hristos
şi Dumnezeu Tatăl. Nu este vorba atât de o reacţie emoţională din partea lui
Dumnezeu Tatăl, ci dovada faptului că Mântuitorul Hristos nu a rostit o
blasfemie când “s-a făcut pe Sine Fiu al
lui Dumnezeu” (Ioan 19, 7), aşa cum au pretins evreii înaintea lui Pontiu
Pilat (Matei 26, 65-66).
În acel moment, însă, toţi cei care L-au întâmpinat cu
flori sperau într-o împăcare reală cu Dumnezeu. Din păcate, ratând momentul
împăcării, au ratat şi momentul vindecării de complexul propriei lor vinovăţii
pentru că tot ei, manipulaţi sau nu, aveau să strige lui Pilat: „Răstigneşte-L! Sângele Lui asupra noastră şi
al copiilor noştri” (Matei 27, 25).
De aceea, putem spune că Duminica Floriilor este o
pregătire pentru înviere a fiecărui creştin care doreşte să-şi smulgă de pe
chip masca apăsătoare şi înşelătoare a morţii specifică stării de ascundere a
celor ce se ţin departe de Dumnezeu. Datorită simbolisticii sale florale,
Duminica Floriilor este o Duminică a iertării. Toţi cei pe care îi încearcă
sentimentul vinovăţiei, fals sau nu, pot dărui câte o floare celor pe care simt
că i-au nedreptăţit cu ceva.
În această
zi, denumită şi Duminica Stâlpărilor, se sfinţesc, prin rugăciune şi stropire
cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie, care se împart creştinilor, iar
slujitorii Bisericii le ţin în mâini, cu lumânări aprinse, ca simbol al
biruinţei vieţii asupra morţii. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de
finic şi de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul. Cu acestea, după ce
au fost aduse la biserică spre a fi sfinţite, creştinii împodobesc icoanele,
uşile şi ferestrele.
În tradiţia
populară există credinţa că însăşi Maica Domnului a binecuvântat salcia, după
ce aceasta s-a transformat într-o punte, ajutând-o pe Fecioara Maria să treacă
apa unui râu.
Denumirea
populară a sărbătorii vine de la zeiţa romană a florilor, Flora, peste care
creştinii au suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Ca aspect
necreştin, amintim obiceiul ca în vreme de furtună să se pună pe foc muguri din
sălciile de la Florii, pentru a împrăştia norii şi grindina, protejând casa şi
familia de dezastre. Cu ramurile de salcie, simbol al fertilităţii şi
vegetaţiei de primăvară, apicultorii înconjoară în ziua de Florii stupii, iar
ţăranii, convinşi de efectul miraculos al acestor muguri, îi îngropă sub
brazdă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu