LIPSA TIMPULUI ACORDAT LUI DUMNEZEU,ISPITĂ CARE ALTEREAZĂ VOCAŢIA MÂNTUIRII
C U V Â N T
La Duminica a 5-a din Post (a Cuv. Maria Egipteanca);
Sf. Sfinţit Mc. Marcu, episcopul Aretuselor, şi Chiril diaconul, Sf. Mc. Ioan
şi Varahisie
Ap. Evrei IX, 11-14; Galateni III, 23-29; Ev. Marcu X,
32-45; Luca VII, 36-50
"Nu
mai traiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2, 20).
POSTUL, SALVATORUL
UNITĂŢII BISERICEŞTI. Cea de-a cincea Duminică
s-a rânduit a fi închinată Sfintei Maria Egipteanca. După ce am învăţat
cum să luptăm împotriva relelor ce zac în noi, şi ca nu cumva, din ispita
diavolului să cădem în desnădejde prin aducerea aminte a păcatelor din trecut,
ni se pune înainte viaţa Sfintei Maria Egipteanca, cel mai perfect model de
pocăinţă neclintită şi nădejde puternică. Cea care în tinereţile ei a fost
''arma păcatului'' şi ''pricina răutăţii multora'', prin dumnezeiască purtare
de grijă, ajunge la sfinţenia cea mai desăvârşită, vieţuind întocmai ca
îngerii, lepădându-se de lume şi de toate păcatele trecutului. Suntem astfel
îndemnaţi la pocăinţă adevărată şi la spovedanie curată, să ne judecăm noi
înşine înainte de a fi judecaţi de Dreptul Judecător. Căci aşa cum spun Sfinţii
Părinţi, nu vom fi pedepsiţi pentru păcatele noastre, oricât ar fi de multe şi
de grele, ci pentru lipsa de pocăinţă.Luând toate aceste ''medicamente''
prescrise de Sf. Părinţi pentru acest post, care au ca scop vindecarea
sufletească şi trupească, fără îndoială că vom deveni curaţi şi bine pregătiţi
pentru a lua parte la ultimele evenimente din viaţa pământească a
Mântuitorului.
O CONŞTIINŢĂ ÎNTĂRITĂ DE
CREDINŢA CEA ADEVĂRATĂ NU VA CĂUTA NICIODATĂ SĂ SUBMINEZE UNITATEA BISERICII! Sfântul Apostol Pavel – conştient că diavolul, chipul răutăţii, nu poate
să-i înşele şi să-i dezbine pe oameni decât prefăcându-se în chip al faptei
bune - ne învaţă că "însuşi satana se preface în înger de
lumină" (2 Corinteni 11, 14).
Ca rezultat al unei astfel de lucrări diavoleşti menţionăm apariţia ereziilor
în sânul Bisericii, aceşti “hibrizi” sau
“clone” realizate prin implantarea neghinei diavoleşti în spaţiul bisericesc.
Scopul acestei "neghine" – cum sunt consideraţi cei care se fac
unealtă diavolului – este acela de a strica învăţăturile Mântuitorului Hristos
şi de a se amesteca în mod inobservabil cu trupul Bisericii pentru a-i vătăma
pe cei dreptcredincioşi. Spre exemplu, pentru că suntem în Duminica Sf.
Grigorie Palama, amintim ispita de a vedea cu orice preţ lumina necreată a
prezenţei lui Dumnezeu cu care se luptă unii dintre călugării isihaşti. Deseori, bieţii
oameni cred că, văzând lumina ating desăvârşirea, fără să-şi dea seama că, de
fapt, stau de vorbă cu diavolul, cum fac cei care practică vrăjitoria, yoga,
spiritismul, ghicitul etc. Sfinţii
Părinţi ne îndeamnă să cercetăm la roadele vederilor duhovniceşti pentru că
acolo se văd diferenţele între lumina harului dumnezeiesc şi lumina
diavolească, care aduce multă tulburare. Numai o eroarea de tip gnostic, doctrină care se diminuase aproape total în
secolul al V-lea, odată cu victoria creştinismului în Imperiul
Roman, ar putea să explice ireconciliabilitatea
opiniilor pro şi contra din interiorul unei Biserici. Ori, creştinii care cred
că pot ajunge la mântuire doar printr-o cunoaştere totală sau perfectă (gr. γνῶσις, cunoaştere), inclusiv a tuturor semnelor prezente în Apocalipsa Sf. Ap. Ioan, se
înşeală amarnic, provocând doar tulburări diavoleşti în interiorul Bisericii. De aceea, precizăm foarte clar că respectând
principiul consensului, fără a admite teoria origenistă a apokatastazei,
o conştiinţă bisericească autentică nu poate să judece în termenii unui dualism
gnostic: bun versus rău, pozitiv versus negativ. Prin consens bisericesc,
teologii înţeleg credinţa totală a Bisericii, adică „voinţa comună de
conformitate cu Adevărul, care îl constituie persoana divino-umană a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, punctul principal de convergenţă între
creştini, în calitate de membri ai Bisericii Sale” (Paul EVDOCHIMOV, Ortodoxia,
EIBMO, Bucureşti, 1996, p. 175). Patriarul Teoctist, care avea o vorbă: “Nu
puteţi greşi voi, cât pot ierta eu!”, ne-a lăsat ca un testament porunca de
a păstra “unitatea şi continuitatea” în
Biserica noastră. De dragul ortodoxiei bisericeşti,
dreptcredincioşii au luat atitudine faţă de orice formă de erezie, aşa cum a
făcut şi Sfântul Grigorie Palama. Însă, Biserica, a
cărui principală misiune este de a fortifica crezul creştin (Matei 28,
19), poate face doar prin iconomie anumite concesii în cazul
celor slabi în credinţă, fiind
de înţeles cât de greu este pentru creştinii ortodocşi să înţeleagă pe cine au
înaintea lor.
SĂ NU IGNORĂM PUTEREA SFINŢITOARE A BISERICII! Să ne reamintim, spre exemplu, de atitudinea Sf. Ap. Petru sau a Sf. Ap.
Pavel în faţa mâncărurilor considerate în Vechiul Testament „urăciune,”
„spurcăciune” (Leviticul 11, 10-13; 20, 23, 41-42), un produs „urâcios,” „scârbos” şi
„necurat” (Deuteronom 14, 3) în privinţa cărora, evrei fiind, ţineau cont de
avertismentul lui Dumnezeu de a nu consuma asemenea carne (Leviticul 11, 43).
Ori, Mântuitorul nostru Hristos dezvoltă o conştiinţă bisericească care pune
accentul pe dimensiunea sfinţitoare a lui Dumnezeu, manifestată prin harul
necreat al Acestuia. „Această
învăţătură – după cum remarcă pr. Dumitru Stăniloae – şi-a atins cea mai clară
expresie în formularea Sf. Grigorie Palama (pe care îl prăznuim astăzi) că
harul este o energie necreată, izvorâtă din fiinţa dumnezeiască a Celor trei
ipostasuri şi e nedespărţită de ea, sau de aceste ipostasuri” (pr. prof.
Dumitru STĂNLIOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Editura
Institututului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1997, p. 200). Datorită lucrării sfinţitoare a harului Său, Dumnezeu îl
interpelează pe Sf. Ap. Petru - care văzuse în vis Cerul
deschis şi auzise o voce care i-a spus să mănănce dintr-un vas ca o faţă de
masă mare plin de spurcăciuni (F. Ap. 10,11-13) – cu următoarele cuvinte:
“Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat” (F. Ap. 10, 15).
Din acest moment, Sf. Ap. Petru avea să înţeleagă că
„Dumnezeu i-a arătat să nu considere pe nici un om
spurcat sau necurat” (F. Ap. 10, 28), aşa cum procedau iudeii, spre exemplu, cu
samarinenii pe care îi consideru spurcaţi[1].
În consens cu cele descoperite de Dumnezeu Sfântului Ap. Petru,
Sf. Ap. Pavel, discutând despre „mâncarea lucrurilor
jertfite idolilor” (I Corinteni,
8, 4), o controversă
considerabilă în epoca Noului Testament, ridică problema
smintelii. Deşi, explică faptul că „un
idol este totuna cu nimic” (I Cor. 8, 4), clarificând că era
permis să se mănânce carne care fusese oferită unui idol, recomandă să nu se
mănânce doar, din cauza celor slabi în credinţă, pentru a nu cauza jigniri sau
sminteli (I Cor. 8, 13; 10, 28). Ori, celor slabi în credinţă nu le rămâne
decât să se convingă de puterea sfinţitoare a Bisericii. Aşa cum obiectele
păgâne erau încreştinate în primele veacuri creştine, Biserica, prin Sfintele
sale Taine, are misiunea de a curăţi de „urâciune” sau
„spurcăciune” şi de a sfinţi natura creată, consacrându-i-o lui Dumnezeu. Procesul de sfinţire în cultul creştin apare cel mai bine descris în cazul Tainei Sfintei
Euharistii. Prin actul invocării Duhului Sfânt – aşa cum reiese, spre exemplu,
din perspectiva epiclezei euharistice [gr. έπίκλησις,
- εως, lat. invocatio = invocare
în vederea sfinţirii] – se produce o prefacere
[gr. μεταβολή, - ηζ]. Cu alte
cuvinte, sub efectul lucrării harului necreat al lui Dumnezeu, care are rolul
de a potenţa natura şi energiile create ale lumii acesteia, se produce o
consacrare sau o convertire, după caz, în sensul unei reorientări axiologice
care le face pe toate vrednice de Dumnezeu [ gr. „αξίως τοû Θεοû ”
(„…vrednici înaintea lui Dumnezeu”, Col. 1, 10; I Tes. 2, 12; III In 1, 6)].
CONFUZIA SPIRITUALĂ
ACTAULĂ DIN BISERICĂ ESTE DETERMINATĂ DE SOCIETATEA DE CONSUM. Trăim într-o societate în care marketingul domină religia, în sensul că
religia a devenit obiect de marketing. În societatea de consum, care tinde să
reconsidere valorile religioase după principii de marketing, ereziile mistice
au reuşit să sporească confuzia spirituală. Unicul produs al marketingului
religios este erezia. Ereticul, după cum arată şi numele (gr. hairesis
şi lat. haeresis = opţiune, alegere), îşi alege religia din mulţimea de
oferte cărora li se fac publicitate în funcţie de propriile preferinţe. Astfel,
el poate să opteze între diverse religiisau mai multe deodata (realizand un
mixt de marketing religios), în funcţie de preferinţele sale intelectuale şi
sufleteşti, iar nu de adevărul revelat. Ori, în acest context, Biserica se confruntă indubitabil cu ispita ivirii
proorocilor mincinoşi (schizmatici, sectanţi, yoghini, newage-işti etc.) despre
care Mântuitorul Hristos a spus: "Mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi
vor înşela" (Mt. V,11). Din cauza aceasta, Biserica creştină, care
nu este interesată de puterea lumească şi de conducerea lumii, manifestă o
grijă cu conotaţii eshatologice pentru forma şi tipul valorilor care guvernează
lumea. Dar, din punct de vedere eshatologic, Biserica trebuie să se concentreze
asupra acurateţei învăţăturii sale de credinţă, asupra corectitudinii
doctrinar-teologice a opiniilor care influenţează viaţa spiritual-morală a
credincioşilor ei, iar nu pe dezbateri de genul bun versus rău, pozitiv versus
negativ, care miros a puciosă gnostică.
A FI CREŞTIN SAU A FI LA
MODĂ? În timp ce lumea, în general, îşi petrece timpul
punându-se la punct cu tot ce este la modă în această viaţă, adevăraţii
creştini priveghează spre a se învrednici de mântuirea sufletului lor postind
şi rugându-se lui Dumnezeu cu pocăinţă. A fi la modă sau a fi creştin? Aceasta
este dilema pe care teologii au responsabilitatea duhovnicească de a-i ajuta pe
semenii lor să o rezolva oridecâteori constată că în societatea în care trăiesc
apar tentaţii care riscă să-i îndepărteze cu totul de Dumnezeu. A fi creştin nu
este o modă, ci un criteriu sau o condiţie în funcţie de care putem dobândi
mântuirea. Dar, precizăm că, în egală măsură, a fi creştin nu conferă omului
automat statutul de mântuit. Statutul de creştin, foarte strâns legat de
formarea carcaterului bisericesc, conferă doar dreptul de a se apela la
mijloacele de mântuire puse la dispoziţie de Biserică. aşa cum este cazul
Sfintelor Taine.
PRIN POCĂINŢĂ, PACATUL
CEL MAI ADANC SE POATE PREFACE ÎNTR-O DRAGOSTE FIERBINTE FAŢĂ DE DUMNEZEU. Rugăciunea are capacitatea de a schimba în bine gândurile omului. Prin
lucrarea rugăciunii, mintea umană ajunge să cunoască frumuseţea morală, uneori
chiar şi cu preţul pierderii frumuseţii trupeşti. Acesta este, de fapt, şi mesajul
troparului sfinţilor - inclusiv al Sf. Maria Egipteanca - care „luând crucea au
urmat lui Hristos şi lucrând au învaţat să nu se uite la trup, că este
trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor”. În miercurea din
săptămâna a cincea a Postului Mare, împreună cu întreg Canonul cel Mare, s-a
citit şi viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Acest canon, compus
de Sfântul Andrei Criteanul (sec. VI-VII), care este şi autorul hagiografiei Sfintei Maria
Egipteanca, este un dialog al omului păcătos cu propria sa conştiinţă ce are ca
efect răzgândirea omului păcătos (gr. μετάνοια). Aşa cum, metaniile pe care le
facem prin plecarea noastră cu faţa la pământ preînchipuie căderea noastră, iar
ridicarea de la pământ răscupărarea noastră, tot aşa, prin pocăinţă, omul se
poate ridica la frumuseţi sufleteşti nebănuite. Exemplul de pocăinţă al Sf.
Mariei Egipteanca ne demonstrează că păcatul cel mai adânc necesită o pocăinţă
pe măsură pentru a fi eradicat total din natura umană în care se întipărise.
PATIMILE MAJORE NECESITĂ O POCĂINŢĂ MAJORĂ. Dacă am fi mai
chibzuiţi şi ne-am păstra echilibrul spiritual de la momentul botezului nostru
creştin şi până la trecerea la cele veşnice, ridicarea prin pocăinţă nu ar mai
fi atât de “dramatică”, ca în cazul Mariei Egipteanca. Efortul duhovnicesc de a-şi răstigni păcatele tinereţilor ale celei
devenită “înger în trup” arată cât de dificil este de refăcut chipul lui
Dumnezeu odată ce a fost întinat de păcat. A fi echilibrat în viaţă nu înseamnă
a fi un creştin căldicel, despre care Mântuitorul Hristos să se lepede (Apoc.
III, 14-16). Dimpotrivă, putem afima că aceasta ne cere nouă Mântuitorul
Hristos: “Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este
calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta
şi îngusta este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Mt. 7, 13-14).
Dar, găsirea porţii celei strâmte şi a căii înguste depinde de tăria cu care
răsună în noi vocaţia mântuirii.
TOŢI OAMENII AU VOCAŢIA
MÂNTUIRII. Chemarea sau vocaţia, "este o strigare tainică din
partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El" (Dicţionar
al Noului Testament). Chemarea lui Dumnezeu vs. orbire spirituală (Fapte 28,
24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10); rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani
11, 8-10) şi împietrirea inimii (Marcu 16, 14). Mijloacele de a convinge pe cineva
să creadă în Dumnezeu sunt: citirea Sfintelor Scripturi, minunile lui Dumnezeu,
privirea cu înţelegere a zidirilor lui Dumnezeu şi predica prin pilda vieţii.
Conform învăţăturii Bisericii, primul mijloc de a convinge pe cineva să creadă
în Dumnezeu este predica deoarece credinţa vine prin auz, iar auzul vine prin
vestirea cuvântului lui Dumnezeu ( Romani 10, 17 ). Căci, cum vor crede de nu
vor auzi (Ioan l, 7; 17, 20; Fapte 8, 12, 14, 17; Romani l, 5; 10, 8; 16, 26;
Efeseni 1,13; II Tesaloniceni 1,10 ).
MÂNDRIA, PRINCIPAL
OBSTACOL ÎN CALEA MÂNTUIRII. Ceea ce învârtoşează
tot mai mult fiinţa noastră şi nu ne dă voie să ne pocaim, de a ne pare rău, de
a ne înmuia inimile este încăpăţanarea. Veninul încăpăţânării este secretat de
mândrie. Încăpăţânarea este o încredere considerabilã în propria părere, care,
în faţa dovezilor convingătoare, cu greu poate admite că a greşit. Atunci când
se manifestă sub forma împotrivirii faţă de adevărul credinţei creştine,
încăpăţânarea devine un păcat împotriva Duhului Sfânt: „Voi cei tari în cerbice
şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului
Sfânt! (Faptele
Apostolilor 7, 51). Păcatul împotriva Duhului Sfânt este cele mai grav păcat
făcut de oameni pe pământ pentru că hulesc pe Dumnezeu şi alungă harul Duhului
Sfânt de la om. Acest tip de păcat este cel mai mare şi mai greu de
vindecat: „De va fi unul vârtos la cerbice, minune va fi de se va îndrepta”
(Susana, 16,12). Mai mult, acest tip de păcate nu se iartă nici pe pământ, nici
în Cer, pentru că sunt făcute împotriva Adevărului şi a Darului Duhului Sfânt.
CUM NE VINDECĂM DE
MÂNDRIE? Marcu Ascetul vorbeşte despre „o zdrobire de inimă lină
şi folositoare, spre înmuierea ei. Privegherea, rugăciunea şi răbdărea
necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi
folositoare”. “Trezvia este o metoda duhovniceasca care, cu ajutorul lui
Dumnezeu, izbaveste pe om de gânduri sau cuvinte patimase, precum şi de fapte
rele... Ea e propriu zis curatia inimii. Pe aceasta o fericeşte Hristos,
zicînd: "Fericiţi cei curaţi cu inima căci aceia vor vedea pe
Dumnezeu". (Isihie Sinaitul în „Scurt cuvânt de folos sufletului si
mântuitor despre trezvie si virtute”). Acest procedeu duce la trezirea
conştiinţei în om. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om; trîmbiţă care
cheamă din interior la pocăinţă, îndreptarea şi mîntuire. Pr. Alexandru Bârcă
motivează încăpăţânarea multora în felul următor: „Când te ştii urât, nu te
uiţi în oglindă! Cine se va vindeca de încăpăţânare va dobândi încrederea în
Dumnezeu. Aşa va putea rosti din inimă “am văzut lumina cea adevărată, am
primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sf.
Treimi închinându-ne”, aşa cum cântăm noi, de obicei, după primirea Sf. Taine ale Trupului şi
Sângelui lui Hristos. Încrederea este o credinţă fără rezerve. Tot timpul eşti
pe fază, gata să răspunzi chemării lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae spune, în
acest sens, că depărtarea de Dumnezeu, neîncrederea în El sau rătăcirea de la
calea Lui este dată de ''intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul
nostru'' (cf. ''Iată Eu stau la uşă şi bat! De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el.'' (Apoc.
3, 20). Dacă nu ne simţim chemaţi de Dumnezeu, înseamnă că noi suntem surzi, că
nu suntem pe fază, că noi nu avem curajul de a-I raspunde şi ezităm să-I
împlinim porunca de a pune în practică toate câte ne-a învăţat.
TIMPUL ACORDAT LUI
DUMNEZEU, CEA MAI PREŢIOASĂ INVESTIŢIE. Mulţi dintre noi cei de astăzi se plâng că nu mai le ajunge timpul ca să
mai şi meargă la Biserică. Semnul sărăciei nu este lipsa banilor, ci lipsa
timpului. Când veţi constata că nu vă mai ajunge timpul şi veţi motiva astfel,
puneţi-vă întrebarea al cui rob aţi devenit. Cui îi acordaţi timpul
dumneavoastră? Astfel, veţi ştii cine vă este dator. Îndatoraţi-L pe Dumnezeu!
Cred că este cea mai bună investiţie. Spre exemplu, dacă vreţi să aflaţi câtă
încredere aveţi în Dumnezeu măsuraţi timpul acordat participării la slujbele
Bisericii în duminici şi sărbători. Ce motive v-au împiedicat să participaţi?
Sunt ele binecuvântate de Dumnezeu. Dacă, privite din perspectiva lui Dumnezeu
sunt mai importante decât participarea la Sfintele Slujbe atunci înseamnă că El
v-a chemat să le împliniţi exact atunci când trebuia să fiţi la Biserică. Te-a
chemat Dumnezeu să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să
fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun si
cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof, medic sau mecanic sau în alt
serviciu, asa să rămâi. Dar să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este
Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul şi fiecare din noi întru ceea ce este
chemat, întru aceea să rămână. (pr. Ilie Cleopa). Pentru că valoarea muncii lor
depinde de felul omului: „Omul bun din comoara lui cea bună le scoate pe cele
bune; pe când omul rău din comoara lui cea rea le scoate pe cele rele” (Mt. 12,
35).
AMBIŢIA
DOMINĂRII, PĂCAT AL DEZBINĂRII. Ambiţia de stăpânire este o trăsătură diabolică,
întrucât cei dominaţi de acest păcat se manifestă într-un mod provocator cu
scopul de a înrobi pe cei care le cad victimă, fenomen întâlnit în toate
segmentele sociale, începând de la oamenii puternici ai vremii până la femeile
cu moravuri uşoare. Prima Evanghelie îi arată pe doi dintre Apostoli, Iacob şi
Ioan, care, parcă neînţelegînd cuvintele de pînă atunci ale lui Hristos ori
uitînd cu totul de vocaţia mântuiririi, Îi cer
nici mai mult nici mai puţin decît onoruri. De fapt, aceşti luceferi ai
viciului, aşa cum aveau tendinţa să devină fiii lui Zevedeu sau precum a fost
în prima sa parte a vieţii Maria Egipteanca, nu sunt decât nişte parveniţi
căpătuiţi în lumea aceasta datorită unui geniu al răului, descris
astfel de poetul Cincinat Pavelescu (1872-1934): “Proteu ascuns şi
nestatornic, dar lacom de-a-nghiţi întruna,/Ţin toată lumea-ngenuncheată sub
gestul meu poruncitor”.
Ori, din viaţa acestei sfinte observăm că cei ce se
lasă dominaţi de aceste năravuri lumeşti nu au acces la Dumnezeu: “Într-o
zi Maria Egipteanca a întâlnit un grup de bărbaţi care vroiau să călătorească
pe mare, spre Ierusalim, ca să se închine Sfintei Cruci. Maria a
mers cu ei în această călătorie, seducându-i pe rând de dragul distracţiei. Dar
când grupul a ajuns la Ierusalim şi au mers la biserică, Maria a fost oprită să
intre în aceasta de o forţă nevăzută. După trei încercări nereuşite, ea a rămas
afară, în curtea bisericii, unde a văzut o icoană a Maici
Domnului. A început să plângă şi să se roage din toate puterile către
Maica Domnului ca să îi dea voie să vadă Sfânta Cruce; după aceea, a promis ea, va
renunţa la dorinţele lumeşti şi va merge oriunde îi va spune Maica Domnului”.
Ispita
ambiţiei de stăpânire, căruia îi pot cădea victimă toţi membrii bisericii, de
la vlădică până la opincă, periclitează grav duhul de comuniune şi unitatea
bisericească. Pentru a ne face o idée despre cât de grav este acest păcat
ce-i determină pe unii să ţină morţiş să fie cei dintâi în Biserică, iar pe
alţii să se separe de Biserică, facem
precizarea că ambiţia şi dorinţa de stăpânire sunt principalele cauze care
conduc la apariţia sectelor. De aceea, Mântuitorul Hristos, cunoscând
consecinţele schismatice şi sectare ale ambiţiei de stăpânire, îi ceartă pe
fiii lui Zevedeu, arătându-le că „cel ce va vrea să fie întâiul, să
fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44).
SĂ URMĂM CU
STATORNICIE CALEA MÂNTUIRII! O trăsătură caracteristică a oamenilor dornici de stăpânire, chiar şi a
celor mai credincioşi, este nestatornicia. Aceasta cu atât mai mult cu cât,
după cum spune G. K. Chesterton, virtutea credinţei
oferă o perspectivă atât de amplă şi de vastă încât necesită timp şi, cel mai
important, multă determinare pentru a fi pusă în acţiune: “Faptul că toate drumurile duc la Roma este
unul din motivele pentru care mulţi nu ajung niciodată” (“Ortodossia”,
Editrice Piemme, 1999, p. 103). Sursa acestei
nesatatornicii este patima patimilor ce omoară deopotrivă sufletul şi mintea
omului, denumită de Sfinţii Părinţi „akedia”. Paralizându-i toate funcţiile
sufleteşti, akedia dă omului falsa impresie de insatisfacţie în orice domeniu,
motiv pentru care acesta „face de toate şi nimic”, cum spune o zicală. Căci ce
altceva este desfânata dacă nu o femeie nestatornică? Şi, oare, nu este destul
de elocventă zicala „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”, înţelegând prin
cei din urmă pe oamenii nestatornici?
Prin această
patimă diavolul pune stăpânire pe toate funcţiile sufletului, transformând omul
într-un instrument diavolesc prin
intermediul căruia îşi exercită influenţa dominatoare în lume. Datorită acestei patimi, omul nu mai este decât o păpuşă în mâinile unui
păpuşar care îi deturnează scopul pe care Mântuitorul Hristos i l-a insuflat:
MÂNTUIREA. Omul crede că stăpâneşte, când de fapt este stăpânit; crede că
domină, când de fapt este dominat. De aceea, considerăm că mântuirea este cea
mai importantă vocaţie a omului - pe care diavolul încearcă să o înăbuşe cu
patimi şi ispite care mai de care mai sofisticate – se cultivă prin
statornicie. În acest sens, Sf. Ap. Pavel i-a îndemnat pe coloseni „rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi
neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care
aţi auzit-o“. (Coloseni 1, 23).
PUTEREA
CONVERTIRII. Pe omul nestatornic nu pui nădejde întrucât
e foarte schimbător. Ţinând cont de acest defect uman, cine s-ar
căsători
cu un/o desfânat/ă, precum a fost Maria Egipteanca? Din această cauză
părintele Arsenie Boca spune: “Darul
iertării păcatelor este mai mare decât darul minunilor. (…) Fără darul
minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoţilor, al iertării
păcatelor, nimeni nu se mântuieşte. (…) Oamenii umblă după făcătorii de minuni,
fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e învierea vieţii
tale… înnoirea vieţii tale” (Despre
durerile oamenilor. Prăpădul adus de patimi, vol. 3, Editura “Credinţa
strămoşească”, 2005, p. 42).
Întrucât este puţin probabil ca cineva să
se îndrepte într-un interval scurt de timp, spre exemplu Mariei Egipteanca
fiindu-i necesari şaptesprezece ani ca să epuizeze reziduurile păcatului
desfrînării, Biserica a rânduit perioade lungi de pocăinţă în decursul unui an
sub forma posturilor de mai multe zile, aşa cum este Postul Mare din care ne-au
mai rămas doar două săptămâni. Lui Dumnezeu îi este suficient doar un strop de pocăinţă care să
izvorască din credinţa noastră sinceră în El pentru a se uni imediat cu
noi, oricât de păcătoşi am fi. Este elocvent în acest sens faptul că Sfântul
Ioan Gură de Aur compară neamul omenesc cu o desfrânată de care se
îndrăgosteşte un prinţ, în persoana Mântuitorului nostru Hristos. De aceea, aşa cum ne îndeamnă Eftimie Zigaben, asemenea femeii păcătoase
care a uns picioare Lui în casa fariseului Simon, să ne pocăim astfel: „Fie ca
şi sufletul meu cel iubitor de dezmierdări, să se pocăiască, şi cu lacrimi să
se spele de putoarea mocirlei păcatului şi să aducă lui Dumnezeu mireasmă a
mirului faptei bune” (Eftimie Zigaben, Tâlcuire la Evaghelia după Luca, Editura
Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006).
Dumnezeu, în
repetate rânduri, a dat dovada de răbdare.
Şi din desfrânată face o fecioară. ”În ziua când era să moară/Atuncea s-a
împărtăşit/Şi pentru asta pe Zosima/Mai înainte l-a vestit”. (Sfântul Ioan
Iacob, “Savarsirea Cuvioasei Maria Egipteanca”). În arborele
genealogic al Mântuitorului, vedem că una din strămoaşele Sale a fost Rahav
desfrânata, devenită dintr-o păgână o
fiică a lui Israel, înscriindu-se chiar în arborele genealogic al lui Iosif,
logodnicul Mariei (Matei 1, 5). Despre aceasta, Sf.
Ap. Pavel spune: “Prin credinţă Rahab desfrânata n-a pierit laolaltă cu cei nesupuşi, fiindcă
cu pace primise iscoadele” (Evrei 11, 31),
înţelegând prin credinţă „fiinţarea celor nădăjduite, dovada
lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1).
Postmotto: "Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!" (Lc.
7, 50).
Pr. Dr. Bogdan-Aurel
TELEANU,
Biserica Sf.
Pantelimon din Bucureşti,
[1] Samarinenii erau ocoliti de catre ceilalti evrei, fiind socotiti "de
alt neam", adica pagani. De fapt, in timp, samarinenii se amestecasera cu alte neamuri pagane,
adoptand si o parte din credintele acestora dar pastrand si prevederi ale legii
ebraice. Era, asadar, un sincretism religios in care alaturi de inchinarea la
Iahve se adauga si slujirea la idoli, pe cele doua culmi muntoase ale Samariei:
Garizim si Ebal. Ei nu respectau intreaga
Lege, ci tineau numai Pentateuhul lui Moisi, erau monoteisti, aveau un templu
propriu pe Muntele Garizim si pastrau ideea mesianica. Iudeii
detinand insa suprematia in cadrul societatii din acele locuri si din acea
vreme, ii tratau pe samarineni cu mare dispret. Pentru
evrei, “samaritean” era cel mai nedemn cuvânt ce putea fi folosit. Însemna
“câine” sau “diavol”. Acest tip de atitudine ridică "probleme
rasiale".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu