ABSTRACT: Din păcate asistăm astăzi, din cauza secularizării, la un proces îngrijorător: Vox Populi încearcă să se impună în faţa lui Vox Dei. Din experiența de coordonator al
Departamentului pentru copii și tineret ATENEUL SFÂNTULUI PANTELIMON pot
spune că cea mai potrivită modalitate de a menține deschis acest centru
catehetic parohial, chiar și în situații vitrege, l-a reprezentat
menținerea interesului pentru virtutea milostenie, așa cum am învățat
din generație în generație încă de la preoți misionari foarte activi în
perioada celor două războaie mondiale, precum a fost și pr. Petru Gh.
Savin, unul din întemeietorii Aşezământului ATENEUL SF. PANTELIMON (1941). Din felul în care aceşti preoţi misionari şi-au desfăşurat activitatea deducem că membrii Bisericii, "de la vlădică până la opincă", pot şi trebuie să acţioneze ca o curea de transmisie rezistentă între Vox Dei şi vox populi. De altfel, aceasta este tema lecţiei recente a Ateneului Sfântului Pantelimon care îl are ca subiect principal pe Sf. Ierarh Antim Ivireanul, "străinul" care ne-a învăţat să nu ne trădăm identitatea culturală naţională, ci să o "acomodăm" la teazaurul de credinţă prin tipărirea de cărţi liturgice româneşti, iniţiativă care a condus implicit la introducerea limbii româneşti în cultul bisericesc. Într-un context social global care se doreşte a fi tot mai democratic, este nevoie tot mai mult de această acomodare "simfonică" între Vox Dei şi vox populi, în sensul de micşorare a distanţei create între aceşti doi poli de voinţă universali, astfel încât să coincidă, aşa cum îşi doresc de altfel, fără a se substitui însă unul altuia până la excludere, aşa cum s-ar putea întâmpla în cazul în care nu ar mai exista un respect reciproc.
Mila este o virtute specifică Bisericii. Ea este cea care salvează această instituție de la deznodământul entropic al alor societăți, instituții, asociații etc. lumești, dar şi de intruziunea principiilor omului secularizat în tezaurul de credinţă bisericesc în scopul modificării dictatoriale a comportamentului creştin în societate. Cum? Printr-un proces de segregare valorică la care practicarea milei creştine poate contribui decisiv, Biserica având şansele să dovedească faptul că este una din puținele, dacă nu singura, comunitate cu adevărat deschisă din societatea contemporană. Aşa se explică şi fluctuaţia încrederii oamenilor în această instituție divino-umană, direct proporţională cu modul în care Biserica reuşeşte "acomodarea" lui vox populi cu Vox Dei cum sugera Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la întâlnirea cu reprezentanţii birourilor de presă din eparhiile ţării din 4 martie 2016.
Ce este mila? Câți dintre creștini mai înțeleg cu adevărat cum se practică această virtute și că nu persupune a oferi un dar sau a dona din profitul muncii, ci de a munci efectiv pentru semenul lor care are nevoie de ajutor? Diferența dintre milă și activitate social-caritativă este cam ca aceea dintre munca efectivă și plata pe care i-o dai celui care a muncit în locul tău. Dar, pentru a înțelege ce este mila cu adevărat, societatea însăşi ar trebui mai întâi să-și reconsidere poziția față de valoarea muncii.
Munca nu este un scop sau o valoare în sine pentru că dacă ar fi aşa l-ar transforma pe om într-un instrument "laborans" (aşa cum au făcut-o societăţile sclavagiste, culminând cu cele comuniste şi, de ce nu, cele consumist-capitaliste), ci o oportunitate oferită oamenilor prin mila lui Dumnezeu de depăşire a condiţiei de izolare! Izvorâtă din milă, munca devine la rândul ei sursă de milă, în sensul că această virtute presupune multă trudă personală. Cu alte cuvinte, teologic vorbind, nu cred că munca trebuie interpretată drept o pedeapsă pentru păcatul strămoșesc, ci mai degrabă drept consecința unei circumstanțe noi și concrete în care se situează protopărinții omului după luarea unei decizii greşite, şi anume aceea de a refuza retorica ascultării poruncilor lui Dumnezeu. Brusc, după părăsirea stării paradisiace, nemunca nu mai este tolerată, ci devine chiar o slăbiciune umană, dacă nu chiar un păcat, în timp ce munca proactivă capătă valenţele salvării omului din primejdioasa capcană a desfrâului. Cu alte cuvinte, mai bine munceşti ca pentru Dumnezeu, decât să fii muncit de diavol! Poate că pe undeva nostalgia paradisului este și o tânjire a omului de după căderea în păcatul strămoşesc pentru "nemunca" inițială a protopărinţilor săi. În acest caz, se pune pune întrebarea retorică: oare sfatul dumnezeisc de a munci nu este dat tocmai pentru a suplini starea de comuniune cu Dumnezeu pierdută prin drama însingurării omului păcătos?
Însigurarea păcătosului îl aduce în ipostaza străinului, adică a veşnicului marginalizat, situat permanent la periferia comunităţii. Nevoia de ajutor în muncă are menirea de a-l integra pe însiguratul-străin-marginalizat în comuniunea semenilor săi. Cine oare nu a remarcat faptul că munca oferă avantajul solidarizării, precedentul stării de comuniune? Prin urmare, când Dumnezeu vorbeşte de "truda muncii", nu face altceva decât să arate cu cât efort poţi intra într-o stare de comuniune binecuvântată. Atenţie! Să nu se compare starea de comuniune creată prin muncă cinstită cu "tovărăşia" sau "cârdăşia" celor care săvârşesc împreună fapte rele. În timp ce prima are toate premizele de a deveni indestructibilă prin respectarea sfatului dumnezeiesc al muncii dat cu scopul ca oamenii să se ajute între ei, în cea de a doua domneşte "legea junglei", a interesului personal prost direcţionat şi de cele mai multe ori în detrimentul atât celor din grup, cât şi celor din afara lui.
Dar, câţi dintre noi nu ne aflăm în situaţia păcătosului marginalizat, înstrăinat de grupul în care şi-ar fi putut afla salvarea? Egoismul nostru, dacă nu neîncrederea celor din jur ne înstrăinează pe fiecare dintre noi, plasându-ne la periferia comuniunii. Însă, cât de binecuvântată este mâna întinsă nouă în aceste circumstanţe de un semen al nostru! Acesta da efort de recuperare a comuniunii pierdute. Câţi dintre noi mai dau un astfel de sens muncii! Munca, din această perspectivă teologică, devine un "perpetuum mobile" care alimentează virtutea solidarizării omului pentru o cauză nobilă: salvarea de singurătate, înţeleasă ca integrare (stare opusă "marginalizării") într-o comuniune umană al cărui scop tocmai este de a-i ţine pe oameni aproape unii de alţii, de a-i elibera din captivitatea "turnului de fildeş".
Paradigma Turnului Babel ne arată ceva însă mult mai îngrozitor: turnul de fildeş poate însingura sau înstrăina nu numai o persoană, ci comunităţi întregii. Aceasta este lecţia care se desprinde din episodul biblic al risipirii neamurilor de către Dumnezeu! Aşa că trebuie avută mare grijă să nu devenim captivi cu toţii în sisteme de tipul "turn de fildeş", care atentează grav la marele dar al libertăţii umane. Multe din aceste "turnuri de fildeş", care încep cu promisiunea de a deveni "societăţi deschise", sfârşesc ca imense "lagăre de concentrare". Cred că acesta este motivul pentru care Biserica, ca "împărăţie a lui Dumnezeu" ce se opune "babiloniei antropofage", poate şi trebuie să devină principalul garant al respectării libertăţii umane. Cred că astăzi, mai mult ca oricând, atât tinerii, cât şi vârstnicii privesc spre Biserică precum la un colac de salvare al libertăţii umane.
Revenind însă la începutul afirmaţiilor, putem concluziona că libertatea se câştigă însă prin multă muncă, investiţie pe care însă prea puţini din generaţiile contemporane nouă doresc să o facă, mai ales că, din păcate, valoarea muncii a fost grav compromisă de un alt sistem, aşa cum a fost comunismul, care promitea "marea deschidere" şi a sfârşit prin a deveni "o imensă închisoare".
Mila este o virtute specifică Bisericii. Ea este cea care salvează această instituție de la deznodământul entropic al alor societăți, instituții, asociații etc. lumești, dar şi de intruziunea principiilor omului secularizat în tezaurul de credinţă bisericesc în scopul modificării dictatoriale a comportamentului creştin în societate. Cum? Printr-un proces de segregare valorică la care practicarea milei creştine poate contribui decisiv, Biserica având şansele să dovedească faptul că este una din puținele, dacă nu singura, comunitate cu adevărat deschisă din societatea contemporană. Aşa se explică şi fluctuaţia încrederii oamenilor în această instituție divino-umană, direct proporţională cu modul în care Biserica reuşeşte "acomodarea" lui vox populi cu Vox Dei cum sugera Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la întâlnirea cu reprezentanţii birourilor de presă din eparhiile ţării din 4 martie 2016.
Ce este mila? Câți dintre creștini mai înțeleg cu adevărat cum se practică această virtute și că nu persupune a oferi un dar sau a dona din profitul muncii, ci de a munci efectiv pentru semenul lor care are nevoie de ajutor? Diferența dintre milă și activitate social-caritativă este cam ca aceea dintre munca efectivă și plata pe care i-o dai celui care a muncit în locul tău. Dar, pentru a înțelege ce este mila cu adevărat, societatea însăşi ar trebui mai întâi să-și reconsidere poziția față de valoarea muncii.
Munca nu este un scop sau o valoare în sine pentru că dacă ar fi aşa l-ar transforma pe om într-un instrument "laborans" (aşa cum au făcut-o societăţile sclavagiste, culminând cu cele comuniste şi, de ce nu, cele consumist-capitaliste), ci o oportunitate oferită oamenilor prin mila lui Dumnezeu de depăşire a condiţiei de izolare! Izvorâtă din milă, munca devine la rândul ei sursă de milă, în sensul că această virtute presupune multă trudă personală. Cu alte cuvinte, teologic vorbind, nu cred că munca trebuie interpretată drept o pedeapsă pentru păcatul strămoșesc, ci mai degrabă drept consecința unei circumstanțe noi și concrete în care se situează protopărinții omului după luarea unei decizii greşite, şi anume aceea de a refuza retorica ascultării poruncilor lui Dumnezeu. Brusc, după părăsirea stării paradisiace, nemunca nu mai este tolerată, ci devine chiar o slăbiciune umană, dacă nu chiar un păcat, în timp ce munca proactivă capătă valenţele salvării omului din primejdioasa capcană a desfrâului. Cu alte cuvinte, mai bine munceşti ca pentru Dumnezeu, decât să fii muncit de diavol! Poate că pe undeva nostalgia paradisului este și o tânjire a omului de după căderea în păcatul strămoşesc pentru "nemunca" inițială a protopărinţilor săi. În acest caz, se pune pune întrebarea retorică: oare sfatul dumnezeisc de a munci nu este dat tocmai pentru a suplini starea de comuniune cu Dumnezeu pierdută prin drama însingurării omului păcătos?
Însigurarea păcătosului îl aduce în ipostaza străinului, adică a veşnicului marginalizat, situat permanent la periferia comunităţii. Nevoia de ajutor în muncă are menirea de a-l integra pe însiguratul-străin-marginalizat în comuniunea semenilor săi. Cine oare nu a remarcat faptul că munca oferă avantajul solidarizării, precedentul stării de comuniune? Prin urmare, când Dumnezeu vorbeşte de "truda muncii", nu face altceva decât să arate cu cât efort poţi intra într-o stare de comuniune binecuvântată. Atenţie! Să nu se compare starea de comuniune creată prin muncă cinstită cu "tovărăşia" sau "cârdăşia" celor care săvârşesc împreună fapte rele. În timp ce prima are toate premizele de a deveni indestructibilă prin respectarea sfatului dumnezeiesc al muncii dat cu scopul ca oamenii să se ajute între ei, în cea de a doua domneşte "legea junglei", a interesului personal prost direcţionat şi de cele mai multe ori în detrimentul atât celor din grup, cât şi celor din afara lui.
Dar, câţi dintre noi nu ne aflăm în situaţia păcătosului marginalizat, înstrăinat de grupul în care şi-ar fi putut afla salvarea? Egoismul nostru, dacă nu neîncrederea celor din jur ne înstrăinează pe fiecare dintre noi, plasându-ne la periferia comuniunii. Însă, cât de binecuvântată este mâna întinsă nouă în aceste circumstanţe de un semen al nostru! Acesta da efort de recuperare a comuniunii pierdute. Câţi dintre noi mai dau un astfel de sens muncii! Munca, din această perspectivă teologică, devine un "perpetuum mobile" care alimentează virtutea solidarizării omului pentru o cauză nobilă: salvarea de singurătate, înţeleasă ca integrare (stare opusă "marginalizării") într-o comuniune umană al cărui scop tocmai este de a-i ţine pe oameni aproape unii de alţii, de a-i elibera din captivitatea "turnului de fildeş".
Paradigma Turnului Babel ne arată ceva însă mult mai îngrozitor: turnul de fildeş poate însingura sau înstrăina nu numai o persoană, ci comunităţi întregii. Aceasta este lecţia care se desprinde din episodul biblic al risipirii neamurilor de către Dumnezeu! Aşa că trebuie avută mare grijă să nu devenim captivi cu toţii în sisteme de tipul "turn de fildeş", care atentează grav la marele dar al libertăţii umane. Multe din aceste "turnuri de fildeş", care încep cu promisiunea de a deveni "societăţi deschise", sfârşesc ca imense "lagăre de concentrare". Cred că acesta este motivul pentru care Biserica, ca "împărăţie a lui Dumnezeu" ce se opune "babiloniei antropofage", poate şi trebuie să devină principalul garant al respectării libertăţii umane. Cred că astăzi, mai mult ca oricând, atât tinerii, cât şi vârstnicii privesc spre Biserică precum la un colac de salvare al libertăţii umane.
Revenind însă la începutul afirmaţiilor, putem concluziona că libertatea se câştigă însă prin multă muncă, investiţie pe care însă prea puţini din generaţiile contemporane nouă doresc să o facă, mai ales că, din păcate, valoarea muncii a fost grav compromisă de un alt sistem, aşa cum a fost comunismul, care promitea "marea deschidere" şi a sfârşit prin a deveni "o imensă închisoare".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu