PENTRU O CONŞTIINŢĂ BISERICEASCĂ CARE SĂ APERE UNITATEA BISERICII!

C U V Â N T la Duminica a 2-a din Post (a Sf. Grigorie Palama) Sf. Ier. Marturisitori Teofilact, Episcopul Nicomidiei, si Pavel, episcopul Plusiadei (Ap. Evrei 1, 10-14; 2, 1-3, al Sfântului: Evrei 7, 26-28; 8, 1-2; Ev. Mc. 2, 1- 12, Vindecarea Slăbănogului din Caperanum, a Sfântului: Ioan 10, 9-16) 

PENTRU O CONŞTIINŢĂ BISERICEASCĂ CARE SĂ APERE UNITATEA BISERICII! 

"Nu mai traiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2, 20). 

POSTUL, SALVATORUL UNITĂŢII BISERICEŞTI. Lipsa consensului bisericesc este o maladie spirituală care poate afecta iremediabil unitatea fiinţială a Bisericii. Această boală a sufletului este cauzată, în principal, de slăbirea credinţei religioase şi, netratată duhovniceşte, poate avea consecinţe dezastruose asupra comuniunii euharistice a membrilor unei Biserici, însemnând, de fapt, începutul sfârşitului acestei instituţii divino-umane. În această perioadă prepascală a Triodului, este şi firesc să recomandăm postul - calea care ne conduce spre împărtăşirea cu trupul şi sângele Mântuitorului nostru Hristos - drept forma desăvârşită de consens bisericesc prin care toţi membrii unei Biserici contribuie efectiv la întărirea unităţii acesteia. Facem această afirmaţie, ţinând cont de faptul că postul reprezintă forma de smerenie şi solidaritate creştină prin care este activată conştiinţă bisericească a credincioşilor unei Biserici. În acest sens, precizăm că teologul Ioannis Zizioulas este de părere că a avea conştiinţă bisericească înseamnă a fi conştient că, în Biserică, nici un creştin nu are dreptul să acţioneze în numele comunităţii, adică în locul ei, ci integrându-se acesteia (Ioannis ZIZIOULAS, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 185). 

O CONŞTIINŢĂ ÎNTĂRITĂ DE CREDINŢA CEA ADEVĂRATĂ NU VA CĂUTA NICIODATĂ SĂ SUBMINEZE UNITATEA BISERICII! Sfântul Apostol Pavel – conştient că diavolul, chipul răutăţii, nu poate să-i înşele şi să-i dezbine pe oameni decât prefăcându-se în chip al faptei bune - ne învaţă că "însuşi satana se preface în înger de lumină" (2 Corinteni 11, 14). Ca rezultat al unei astfel de lucrări diavoleşti menţionăm apariţia ereziilor în sânul Bisericii, aceşti “hibrizi” sau “clone” realizate prin implantarea neghinei diavoleşti în spaţiul bisericesc. Scopul acestei "neghine" – cum sunt consideraţi cei care se fac unealtă diavolului – este acela de a strica învăţăturile Mântuitorului Hristos şi de a se amesteca în mod inobservabil cu trupul Bisericii pentru a-i vătăma pe cei dreptcredincioşi. Spre exemplu, pentru că suntem în Duminica Sf. Grigorie Palama, amintim ispita de a vedea cu orice preţ lumina necreată a prezenţei lui Dumnezeu cu care se luptă unii dintre călugării isihaşti. Deseori, bieţii oameni cred că, văzând lumina ating desăvârşirea, fără să-şi dea seama că, de fapt, stau de vorbă cu diavolul, cum fac cei care practică vrăjitoria, yoga, spiritismul, ghicitul etc. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să cercetăm la roadele vederilor duhovniceşti pentru că acolo se văd diferenţele între lumina harului dumnezeiesc şi lumina diavolească, care aduce multă tulburare. Numai o eroarea de tip gnostic, doctrină care se diminuase aproape total în secolul al V-lea, odată cu victoria creştinismului în Imperiul Roman, ar putea să explice ireconciliabilitatea opiniilor pro şi contra din interiorul unei Biserici. Ori, creştinii care cred că pot ajunge la mântuire doar printr-o cunoaştere totală sau perfectă (gr. γνῶσις, cunoaştere), inclusiv a tuturor semnelor prezente în Apocalipsa Sf. Ap. Ioan, se înşeală amarnic, provocând doar tulburări diavoleşti în interiorul Bisericii. De aceea, precizăm foarte clar că respectând principiul consensului, fără a admite teoria origenistă a apokatastazei, o conştiinţă bisericească autentică nu poate să judece în termenii unui dualism gnostic: bun versus rău, pozitiv versus negativ. Prin consens bisericesc, teologii înţeleg credinţa totală a Bisericii, adică „voinţa comună de conformitate cu Adevărul, care îl constituie persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, punctul principal de convergenţă între creştini, în calitate de membri ai Bisericii Sale” (Paul EVDOCHIMOV, Ortodoxia, EIBMO, Bucureşti, 1996, p. 175). Patriarul Teoctist, care avea o vorbă: “Nu puteţi greşi voi, cât pot ierta eu!”, ne-a lăsat ca un testament porunca de a păstra “unitatea şi continuitatea” în Biserica noastră. De dragul ortodoxiei bisericeşti, dreptcredincioşii au luat atitudine faţă de orice formă de erezie, aşa cum a făcut şi Sfântul Grigorie Palama . Însă, Biserica, a cărui principală misiune este de a fortifica crezul creştin (Matei 28, 19), poate face doar prin iconomie anumite concesii în cazul celor slabi în credinţă, fiind de înţeles cât de greu este pentru creştinii ortodocşi să înţeleagă pe cine au înaintea lor. 

SĂ NU IGNORĂM PUTEREA SFINŢITOARE A BISERICII! Să ne reamintim, spre exemplu, de atitudinea Sf. Ap. Petru sau a Sf. Ap. Pavel în faţa mâncărurilor considerate în Vechiul Testament „urăciune,” „spurcăciune” (Leviticul 11, 10-13; 20, 23, 41-42), un produs „urâcios,” „scârbos” şi „necurat” (Deuteronom 14, 3) în privinţa cărora, evrei fiind, ţineau cont de avertismentul lui Dumnezeu de a nu consuma asemenea carne (Leviticul 11, 43). Ori, Mântuitorul nostru Hristos dezvoltă o conştiinţă bisericească care pune accentul pe dimensiunea sfinţitoare a lui Dumnezeu, manifestată prin harul necreat al Acestuia. „Această învăţătură – după cum remarcă pr. Dumitru Stăniloae – şi-a atins cea mai clară expresie în formularea Sf. Grigorie Palama (pe care îl prăznuim astăzi) că harul este o energie necreată, izvorâtă din fiinţa dumnezeiască a Celor trei ipostasuri şi e nedespărţită de ea, sau de aceste ipostasuri” (pr. prof. Dumitru STĂNLIOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Editura Institututului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 200). Datorită lucrării sfinţitoare a harului Său, Dumnezeu îl interpelează pe Sf. Ap. Petru - care văzuse în vis Cerul deschis şi auzise o voce care i-a spus să mănănce dintr-un vas ca o faţă de masă mare plin de spurcăciuni (F. Ap. 10,11-13) – cu următoarele cuvinte: “Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat” (F. Ap. 10, 15). Din acest moment, Sf. Ap. Petru avea să înţeleagă că „Dumnezeu i-a arătat să nu considere pe nici un om spurcat sau necurat” (F. Ap. 10, 28), aşa cum procedau iudeii, spre exemplu, cu samarinenii pe care îi consideru spurcaţi . În consens cu cele descoperite de Dumnezeu Sfântului Ap. Petru, Sf. Ap. Pavel, discutând despre „mâncarea lucrurilor jertfite idolilor” (I Corinteni, 8, 4), o controversă considerabilă în epoca Noului Testament, ridică problema smintelii. Deşi, explică faptul că „un idol este totuna cu nimic” (I Cor. 8, 4), clarificând că era permis să se mănânce carne care fusese oferită unui idol, recomandă să nu se mănânce doar, din cauza celor slabi în credinţă, pentru a nu cauza jigniri sau sminteli (I Cor. 8, 13; 10, 28). Ori, celor slabi în credinţă nu le rămâne decât să se convingă de puterea sfinţitoare a Bisericii. Aşa cum obiectele păgâne erau încreştinate în primele veacuri creştine, Biserica, prin Sfintele sale Taine, are misiunea de a curăţi de „urâciune” sau „spurcăciune” şi de a sfinţi natura creată, consacrându-i-o lui Dumnezeu. Procesul de sfinţire în cultul creştin apare cel mai bine descris în cazul Tainei Sfintei Euharistii. Prin actul invocării Duhului Sfânt – aşa cum reiese, spre exemplu, din perspectiva epiclezei euharistice [gr. έπίκλησις, - εως, lat. invocatio = invocare în vederea sfinţirii] – se produce o prefacere [gr. μεταβολή, - ηζ]. Cu alte cuvinte, sub efectul lucrării harului necreat al lui Dumnezeu, care are rolul de a potenţa natura şi energiile create ale lumii acesteia, se produce o consacrare sau o convertire, după caz, în sensul unei reorientări axiologice care le face pe toate vrednice de Dumnezeu [ gr. „αξίως τοû Θεοû ” („…vrednici înaintea lui Dumnezeu”, Col. 1, 10; I Tes. 2, 12; III In 1, 6)]. 

CONFUZIA SPIRITUALĂ ACTULĂ DIN BISERICĂ ESTE DETERMINATĂ DE SOCIETATEA DE CONSUM. Trăim într-o societate în care marketingul domină religia, în sensul că religia a devenit obiect de marketing. În societatea de consum, care tinde să reconsidere valorile religioase după principii de marketing, ereziile mistice au reuşit să sporească confuzia spirituală. Unicul produs al marketingului religios este erezia. Ereticul, după cum arată şi numele (gr. hairesis şi lat. haeresis = opţiune, alegere), îşi alege religia din mulţimea de oferte cărora li se fac publicitate în funcţie de propriile preferinţe. Astfel, el poate să opteze între diverse religiisau mai multe deodata (realizand un mixt de marketing religios), în funcţie de preferinţele sale intelectuale şi sufleteşti, iar nu de adevărul revelat. Ori, în acest context, Biserica se confruntă indubitabil cu ispita ivirii proorocilor mincinoşi (schizmatici, sectanţi, yoghini, newage-işti etc.) despre care Mântuitorul Hristos a spus: "Mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi vor înşela" (Mt. V,11). Din cauza aceasta, Biserica creştină, care nu este interesată de puterea lumească şi de conducerea lumii, manifestă o grijă cu conotaţii eshatologice pentru forma şi tipul valorilor care guvernează lumea. Dar, din punct de vedere eshatologic, Biserica trebuie să se concentreze asupra acurateţei învăţăturii sale de credinţă, asupra corectitudinii doctrinar-teologice a opiniilor care influenţează viaţa spiritual-morală a credincioşilor ei, iar nu pe dezbateri de genul bun versus rău, pozitiv versus negativ, care miros a puciosă gnostică. 

FALSA SFINŢENIE ESTE LOCALIZATĂ ÎN ZONA CREPUSCULARĂ A CREDINŢEI. Societatea românească se confruntă cu fenomenul falsei sfinţenii. Tot mai des, persoane care merg la biserică săvârşesc infracţiuni grave. Cauza acestui fenomen rezidă în utilizarea dublului limbaj (tradus în limbaj popular prin zicala “Fă ce zice, nu ce face popa!”) în încercarea lor de a face relevant mesajul creştin. 

VULGARIZAREA LIMBAJULUI EFECT AL DIMINUĂRII CREDINŢEI ÎN DUMNEZEU. Pe cât de adevărat este faptul că cuvântul este un puternic factor generator de spiritualitate, pe atât de adevărat este că păcatul desparte cuvântul omului de Logosul dumnezeiesc. De aceea, celor plini de păcat şi vicleni în cuvinte, aşa cum erau fariseii, Mântuitorul Hristos li se adresează astfel: „Voi aveţi drept tată pe diavolul” (Ioan 8, 44). Celor care nu-I vorbesc limba, aşa cum au fost şi cărturarii care au asistat la vindecarea slăbănogului din Capernaum şi cugetau rele în inimile lor (Matei 9, 4), Mântuitorul Hristos le spune: „De ce nu-Mi pricepeţi vorbirea? Pentru ca nu-Mi puteţi asculta cuvântul” (Ioan 8, 43). Ori, cei care îi pricep vorbirea sunt numai oile din staulul Mântuitorului Hristos care Îl cunosc pe El (Ioan 10, 14) şi care aud glasul Lui (Ioan 10, 16). Cei care vorbesc bine despre Dumnezeu reuşesc să facă acest lucru pentru că El sălăşluieşte haric, chemat în sufletul lor prin credinţă. „Amintirea lui Hristos – spune Sfântul Simeon Noul Teolog – luminează mintea… . Lumina Sfintei Treimi, strălucind în inima curată, o desparte pe aceasta de lume şi pe cel părtaş de ea îl face să se umple încă de aici, pe cât e cu putinţă credinciosului, de slava viitoare, ca pe unul ce se află sub lucrarea harului, deşi este încă ascuns sub acoperământul trupului. (…) Căci datorită ei cunosc, prin vederea ei adevărată, prin cunoaşterea şi lucrarea ei, cele despre care vorbesc, şi aşa învaţă pe alţii. E de trebuinţă, aşadar, ca cei ce vor să înveţe pe alţii să fie ridicaţi mai întâi ei înşişi, cum s-a spus, ca nu cumva vorbind despre cele ce nu cunosc, să piardă, prin rătăcire, pe cei ce se încred în ei şi pe ei înşişi” (Sf. SIMEON NOUL TEOLOG, op.cit., p. 17-18). 

RĂZBOIUL NEVĂZUT DINTRE LIMBAJUL DUHOVNICESC ŞI CEL VULGAR. Dată fiind relaţia cuvânt-cultură, considerăm că limbajul poate concentra în el o întreagă cultură, aşa cum şi o cultură poate fi, la rândul ei, extensia unui simplu cuvânt. Cuvintele sunt purtătoare de valori şi un puternic factor generator de spiritualitate, prin intermediul lor făcându-se cunoscută viziunea oamenilor de valoare. După cum remarca Paul Ricoeur în cazul metaforei, cuvintele cer a fi scrise pentru a completa ideea literară: „Experienţa metaforică răstoarnă raportul meu obişnuit cu limbajul şi cu realitatea astfel încât nu mai sunt eu cel care domină universul semnelor, ci cuvântul este cel care emite pretenţii şi mă interpelează” (Paul RICOEUR, La metafora viva. Dalla retorica alla poetica: per un linguaggio di rivelazione, Jacca Book, Milano, 2001, p. 115). Posibilitatea transformărilor la nivelul conştiinţei se datorează faptului că în spatele unui cuvânt sau expresii se află sinteza unei culturi: „Cuvintele pe care le numim expresii ale judecăţii estetice joacă un rol foarte complicat, dar foarte bine determinat, în ceea ce numim cultura unei epoci. A descrie folosirea lor sau a descrie ce se înţelege printr-un gust cultivat înseamnă a descrie o cultură (…). Ceea ce ţine de un joc de limbaj este o întreagă cultură” (Ludwig WITTGENSTEIN, Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţă religioasă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 27). Observând capacitatea unui cuvânt de a influenţa transformările socio-politice, economice şi religioase de astăzi, precizăm că omenirea se află în mijlocul unui război, în care, deşi nu cad capete sau nimeni nu-şi pierde job-ul, lupta se duce prin intermediul cuvintelor. Terenul aflat în dispută sunt sufletele noastre, ale fiecărui om în parte. Tactica acestui război este ca fiecare dintre combatanţi să exercite asupra cât mai multor oameni acţiuni care să conducă la perpetuarea ideilor, creând o nouă generaţie de adepţi. Spre deosebire de oricare altă tabără angajată în acest război nevăzut, avantajul îmbrăţişării unei viziuni umane conforme cu învăţătura lui Dumnezeu constă în faptul că învăţătura creştină are valoare integrativă. 

PUTEREA CUVÂNTULUI POATE FI CORUPTĂ DE PĂCAT. Părintelui Grigorie Palama îi placea să spună, în apărarea isihaştilor, că orice cuvânt poate fi contestat de un altul, dar nici unul dintre ele nu poate contesta viaţa. În concepţia sa, harul nu este o energie creată, ci viaţă dumnezeiască de care oamenii se pot împărtăşi. Astfel, cunoaşterea lui Dumnezeu nu este una conceptuală, limitată de limbaj, ci o trăire duhovnicească, care ţine de capacităţile de percepţie ale omului. Cunoaştere mistică a lui Dumnezeu, aşa cum o percep isihaştii, ridică problema raportului dintre cuvânt şi har. Cuvântul este înzestrat cu har doar acolo unde oamenii se află în comuniune unii cu alţii şi împreună cu Dumnezeu. Fiecare existenţă când interacţionează cu sfera umană capătă un nume. Aceasta înseamnă, însă, că există încă şi lucruri nenumite sau că în jurul actului de numire a unor existenţe se pot naşte polemici din cauza multitudinii de nume pe care acestea le pot primi. Adevarata comunicare înseamnă a da un nume corect existenţelor astfel încât să nu mai poată fi contestat, conducând astfel la comuniune. Ori, fără consilierea lui Dumnezeu Creatorul, este imposibil să ajungem stabilim o comunicare viabilă. Chiar şi atunci când încercăm să dăm un nume propriilor creaţii avem nevoie de ajutorul Lui. Proprietatea omului de a numi corect orice existenţă din jurul său depinde de capacitatea de a discerne între fals şi autentic, ceea ce este posibil doar acolo unde există o „scară valorică” construită cu ajutorul virtuţilor. Dimensiunile acestei „scări valorice” depind de lărgimea perspectivei spirituale a omului, pe care mintea o obţine prin lumina harului Duhului Sfânt. Conştient de faptul că dobândirea virtuţilor este condiţionată de vrednicia însuşirii harului lui Dumnezeu, Cuviosul Ioan de la Valaam (1873-1958), propovăduitorul unei spiritualităţi raportate fiecărei situaţii din viaţă, sintetizează colaborarea dintre om şi Dumnezeu pentru dobândirea virtuţilor creştine în următoarea rugăciune: „Fără ajutorul Tău, Doamne, nu putem, aşa păcătoşi cum suntem, nici să contemplăm natura, nici să dobândim o singură virtute. Ne-ai dat libertatea şi nu putem decât să dorim virtuţile; a le dobândi sau a le păstra depinde de ajutorul Tău” (Cuv. IOAN DE LA VALLAM, Fericirile în colecţia „Comorile pustiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 73). Dacă, în general, Dumnezeu colaborează cu omul la realizarea virtuţilor prin harul Său şi, astfel, la definirea oricărei forme de existenţă, această sinergie poate fi tulburată sau chiar întreruptă prin păcat. Păcatul - ca „boală a spiritului”, după cum a fost catalogat de Sinodul VI ecumenic, ce provoacă dezordine şi confuzie – corupe puterea cuvântului datorită înşelăciunii, care se află la originea păcatului. Nu întâmplător diavolul, în concepţia creştină ortodoxă, este numit „înşelătorul”, iar antidotul oferit de Biserică pentru evitarea erorii sau evadarea din capcanele confuziei şi înşelăciunii constă în actul de pocăinţă, înţeles ca înnoire a minţii omului (gr. μεταβολή, - ης). 

ÎNDUMNEZEIREA OMULUI DEPINDE DE AUTENTICITATEA MESAJULUI BISERICESC. În mod cert, relevanţa mesajului bisericesc nu se obţine prin minciună pentru că aceasta, în loc să întreţină credinţa, o face insuportabilă. Parafrazând expresia lui Evagrie Ponticul, conform căreia „teolog este cel care se roagă”, credem că teologul adevărat este doar acea persoană care crede că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este singurul izvor de spiritualitate autentică din care se cuvine să se împărtăşească întreaga omenire. Singura condiţie, valabilă atât în cazul simplificării gândirii, cât şi a libertăţii de acţiune, este aceea de a recunoaşte, după cum se exprima Cuviosul Ioan de la Valaam, că Dumnezeu este „Unicul necesar” (Cuv. IOAN DE LA VALAAM, Fericirile în „Comorile pustiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 137). În felul acesta, putem vorbi de o calitate a demnităţii umane numai în măsura în care între Dumnezeu şi om se stabileşte o relaţie de calitate, prin adoptarea unui comportament care se axează pe conştientizarea valorilor apropiate de Dumnezeu: „…umblând cu vrednicie înaintea Domnului, pentru ca întru toate să-I fiţi plăcuţi, aducând roadă în toată lucrarea cea bună şi sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu” (Colos.1, 10). Vrednicia înaintea lui Dummezeu Creştinul ortodox este omul care se comportă cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu, adică omul unit cu Mântuitorul Hristos. „Liturghia – după cum afirmă Înalt Prea Sfinţitul Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam – presupune şi conduce la o antropologie în care omul nu e înţeles decât ca zidire nouă în Hristos. Liturghia, care nu face teologie şi nu defineşte, ci arată şi descoperă, răspunde la întrebarea „ce este omul” arătând spre Hristos ca omul prin excelenţă, adică omul unit cu Dumnezeu, omul îndumnezeit. În comuniunea „celor sfinte”, care se oferă „sfinţilor” busola arată automat către cel „Unul sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos”. Acela cu care omul unit prin Sfânta Împărtăşanie devine ceea ce este cu adevărat: om total” (Ioannis ZIZIOULAS, Creaţia ca Euharistie, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 20). Prin curăţia minţii şi a inimii, depăşind limitele individualismului sau ale intereselor sociale, omul dobândeşte o viziune din ce în ce mai clară asupra vieţii şi a raportului său cu Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră că asemenea oameni sunt desăvârşiţi spiritual şi că ei reprezintă o cerinţă a umanităţii, întrucât întru aceştia se sălăşluieşte înţelepciunea lui Dumnezeu care este de folos oamenilor: „Ajunşi la nepătimire şi la dragoste, ei zboară spre contemplarea zidirii şi de acolo iau cunoştinţa lucrurilor prin înţelepciunea cea ascunsă în Dumnezeu şi dată numai celor ce au ajuns deasupra puţinătăţii trupului. Drept aceea, trecând dincolo de toată simţirea lumii şi ajungând prin înţelegere luminată la cele mai presus de simţuri, câştigă putere în cuvânt în mijlocul Bisericii lui Dumnezeu şi a marii adunări a credincioşilor, scot cuvinte bune din inimă curată şi se fac oamenilor sare şi lumină, cum zice şi Domnul către ei: „Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului” (Mt. 5, 13-14)” (Cuv. NICHITA STITHATUL, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţa şi vederea raiului” în Filocalia, vol 6, EIBMO, Bucureşti, 1977, p. 258-259). 

PLANUL LUI DUMNEZEU DE ÎNDUMNEZEIRE A OMULUI (De la Înomenirea lui Dumnezeu la Îndumnezeirea Omului). Planul lui Dumnezeu Tatăl de îndumnezeire a omului devine fezabil în măsura în care omul, în ciuda tendinţelor sale de a atinge apogeul vieţii prin auto-îndumnezeire, se lasă pătruns de harul Sfântului Duh. Dar, harul Sfântului Duh pătrunde doar prin locul în care omul a fost străpuns mai înainte cu/de cuvântul Mântuitorului Hristos, consacrându-se misiunii soteriologice a lui Dumnezeu. Privit din perspectiva relaţiei consacrare-îndumnezeire, scopul vieţii omului de a atinge sfinţenia abia atunci când omul se sacrifică pe sine pentru a se oferi ca o ofrandă neîntinată adusă lui Dumnezeu, sporind comuniunea sfinţilor Săi. Fără această comuniune, existenţa omului ar fi incompletă, neterminată sau nedesăvârşită. (Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti)