PERIOADA TRIODULUI: C U V Â N T la Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii lui Adam din Rai)

POSTUL CREŞTIN SE ÎNTEMEIAZĂ PE ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI DUMNEZEU, PILDĂ DE ÎNFRÂNARE PENTRU TOŢI OAMENII DE LA ADAM ÎNCOACE

 „Să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6, 18). 

 Fraţi creştini, 

Postul creştin îşi găseşte întemeierea deplină în Întruparea Cuvântului Dumnezeu, fiind pildă de înfrânare pentru toţi oamenii de la Adam încoace. Sfântul Vasile cel Mare consideră că noi am cunoscut harul postului, „tovarăşul înfrânării” (Sfântul VASILE CEL MARE,
Scrieri, Partea I,Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi Cuvântări,  EIBMOR, 1986, pag. 351) care „lasă răgaz potrivit stăruinţei în rugăciune” (Ibidem, p. 355.) , prin proorocul Isaia. „Isaia a lepădat postul iudaic şi ne-a arătat adevăratul post, spunând: Nu postiţi în judecăţi şi în certuri, ci dezleagă toată legătura nedreptăţii (Isaia 58, 4,6)” (Ibidem, p. 347) . Apoi, acest sfânt al frumuseţii duhovniceşti continuă, sfătuindu-ne să devenim „ucenicii postului” (Ibidem, p. 361) zicând: „Postul pune rânduială între toţi credincioşii; adoarme strigătul, alungă cearta, aduce la tăcere înjurăturile” (Ibidem, p. 361). Poate că nu pot deveni ucenici ai postului cei care au căzut pradă deznădejdii pentru propriile păcate (a se vedea cazul fiului risipitor), aşa cum nu pot deveni ucenici ai postului nici cei care - dintr-o prejudecată cusurgie dobândită prin experienţa depăşirii păcatului, iar nu a sfinţeniei (a se vedea cazul fratelui fiului risipitor) - le-au insuflat celor dintâi această cumplită deznădejde născocind în schimb „pricinuiri întru păcat”. În acest sens, părintele Cleopa afirmă: „N-ai auzit ce cântă Biserica? Să nu pricinuie şti pricinuiri întru păcat. N-ai auzit ce spun Sfinţii Părinţi, că pricina născocită este o punte către păcat? Vrei să strici postul? Îngerul spune: „Nu-l strica!”. Satana spune: „Caută o pricină, spune că ai vătămătură,că ai de ridicat butuci, că pleci în călătorie; doar ştii că numai pustnicii trebuie să postească!”. Ai luat o pricină născocită ca scuză şi ai trecut la păcat. Dar pricina aceasta nu e binecuvântată. Ai auzit de cei ce au găsit motive în Evanghelie, când i-a chemat la nuntă Marele Împărat! I-a chemat sluga să vie la nunta Marelui Împărat, dar unul a spus: „Femeie mi-am luat şi nu pot merge”, adică sunt legat de patimile trupeşti. Altul a zis: „Ţarină mi-am cumpărat”, adică sunt legat de lumea aceasta, de grija veacului. Iar altul a zis: „Perechi de boi mi-am cumpărat”, adicăs-a lăsat robit şi a slujit celor cinci simţuri, vederii, gustului, mirosului, auzului şi pipăitului. Şi atunci le-a spus lor: „Amin grăiesc vouă, nici unul din cei chemaţi nu va gusta din cina Mea” (Luca 14, 24). Ce le-a folosit lor pricina născocită? I-a scos afară din împărăţia cerurilor. De aceea, nimeni să nu născocească pricină, că nu poate sămă nânce mâncare de post” (Părintele CLEOPA Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Scara - Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti, 2002, p. 41-42). Căci ce este dispreţuirea semenilor dacă nu o „născocire întru păcat” care, stricând regula înfrânării aşa cum o propovăduieşte Biserică mai ales în cazul postului, împiedică intrarea Stăpânului în sufletul nostru. Însă, cu siguranţă devenim adevăraţi ucenici ai postului atunci când privim cu nădejde spre adevărata pildă de înfrânare care o constituie întruparea Mântuitorul nostru Hristos.

 Postul, când lucrează virtutea răbdării, devine izvor viu de înţelepciune. Din acest punct de vedere, postul este o experienţă de viaţă care ne predă tuturor lecţia pocăinţei! Condiţia adevăratului post: înfrănarea de la minciună. Iată încă o perspectivă din care rezultă faptul că postul înseamnă eliberare! Minciuna constituie unul din simptoamele necredinţei umane pentru că aceasta se instituie numai acolo unde se diminuează din ce în ce mai mult credinţa sinceră şi adevărată. Întrucât este puţin probabil ca cineva să se îndrepte într-un interval scurt de timp, spre exemplu Mariei Egipteanca fiindu-i necesari şaptesprezece ani ca să epuizeze reziduurile păcatului desfrînării, Biserica a rânduit perioade lungi de pocăinţă în decursul unui an sub forma posturilor de mai multe zile, aşa cum este Postul Mare, pentru a se lucra virtutea răbdării. Dacă răbdarea în suferinţă aduce multă înţelepciune, atunci şi postul cu atât mai mult lucrează în acest fel. În acest sens, părintele Cleopa spune: „Din sămânţa sudorii postului – zice Sfântul Ioan Scărarul – creşte spicul întregii înţelepciuni. Iar îmbuibarea pântecelui goneşte mintea cea subţire” (Ibidem, p.44.) . Prin urmare, postul minţii înseamnă multă pocăinţă care păstrează în noi harul lui Dumnezeu, o adevărată bătălie fără de care nu avem cum să dobândim înţelepciune. Câţi dintre noi, intimidaţi de o asemenea bătălie, cădem pradă deznădejdii şi desfâului? Aşa cum, metaniile – simbolul văzut al închinării - pe care le facem prin plecarea noastră cu faţa la pământ preînchipuie căderea noastră, iar ridicarea de la pământ răscupărarea noastră, tot aşa, prin pocăinţă, omul se poate ridica la frumuseţi sufleteşti nebănuite. Din păcate, trăim într-o epocă în care se cultivă în exces (a se vedea propunerea de idoli muzicali, cinematografici, ideologici etc.) prostul obicei de a diviniza totul, inclusiv de a ne autodiviniza. Acest păcat adânc, care îşi are izvorul în mândria supremă, necesită o pocăinţă pe măsură la care se ajunge doar postind. 

Postul autentic ne conduce direct la porţile pocăinţei. În această perioadă a Triodului, este şi firesc ca să recomandăm postul - calea care ne conduce spre împărtăşirea cu trupul şi sângele Mântuitorului nostru Hristos - drept forma desăvârşită de consens bisericesc dobândit prin pocăinţă, prin care toţi membrii unei Biserici contribuie efectiv la întărirea unităţii acestei instituţii divino-umane. Facem această afirmaţie, ţinând cont de faptul că postul reprezintă forma de smerenie şi solidaritate creştină prin care este activată conştiinţă bisericească a credincioşilor unei Biserici. Cum? Postul ne învaţă că pocăinţa are menirea de a ne pregăti pentru orice lucrare exercitată de Mântuitorul Hristos asupra noastră care nu a venit ca un „prinţ” al Bisericii, ci „în chip de rob, nu cu năluciri înfricoşându-ne pe noi pentru a primi lacrimile cele de umilinţă ale tuturor celor din nevoi”. Sesizând la unii clerici români idealul umanist al „înnobilării prin cultură”, cum a fost cazul mitropolitului Ştefan al Ţării Româneşti, 1648-1653, Virgil Cândea face următoarea caracterizare clerului din epoca umanismului românesc: „Nu e mai puţin adevărat că din rândurile monahilor se recrutează încă, în secolul al XVII-lea, intelectuali de seamă: tot ceea ce putem cita drept clerici-cărturari remarcabili sau personaje care-şi încep ucenicia în mănăstiri, şi-o desăvârşesc în şcoli mai înalte la Constantinopol, Bucureşti sau Iaşi sau în universităţi italiene, pentru a ajunge apoi în ierarhia înaltă a Bisericilor ortodoxe. Dar, trebuie să subliniem tocmai faptul că, la fel ca laicii pentru care învăţătura este o pregătire în vederea unor răspunderi politice, monahul învăţat nu rămâne în mănăstire pentru a se îndeletnici cu lucrul teologic sau literar tradiţional decât când este obligat de împrejurări, când este un refugiat sau un surghiunit. De obicei, el aspiră la demnităţi ecleziastice pentru care formaţia şi activitatea sa intelectuală sunt o condiţie indispensabilă (Vezi Virgil CÂNDEA, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 290) . 

În secolul al XVII-lea pot fi înregistrate cele două fenomene care domină evoluţia monahismului şi, în general, al clerului ortodox, şi îi explică decadenţa până în secolul XX: pe de o parte „ruralizarea” acestui monahism, pe de alta „laicizarea” lui” Chiar şi înainte de jertfa pe Cruce el trece în Grădina Ghetzimani printr-un adânc proces de pocăinţă. Astfel, învăţăm de la El cum să ne asumăm şi cea mai mică vinovăţie. Acesta este şi motivul pentru care roşesc sfinţii! Ori, contrar acestor trăiri autentic creştine, pilda fiului risipitor este, în egală măsură, povestea fratelui urâcios care se poticneşte în faţa uşilor pocăinţei. Similară pildei vameşului şi fariseului, pilda oferită de Mântuitorul Hristos prin cele două exemple, ale rătăcitului risipitor şi ale urâciosului cusurgiu, se referă la faptul că fără pocăinţă nu există mântuire sau sfinţenie. Acest lucru este valabil, în special, pentru cei care se consideră deja nişte mântuiţi atunci când îi dispreţuiesc pe fraţii lor întru aceiaşi credinţă! 

(Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 22 februarie 2015)