«Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, placută şi desăvârşită. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine». Romani 12, 2.
În privinţa fecioriei, dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice: “Fecioria este însuşirea firii celei fără de trup”, arătând astfel că ea înseamnă mai mult decât curăţia trupului. Numai sufletul feciorelnic al sfântului poate cunoaşte împlinirea condiţiei umane pe care oamenii o caută cu atâta disperare. Pornind de la această teză, prima observaţie pe care o facem este aceea că, raportându-ne la semnificaţia fecioriei, se poate constata cu uşurinţă faptul că omul cunoaşte desăvârşirea în măsura în care „privatizează” păcatul. De fapt, termenul privat chiar are o conotaţie negativă, însemnând „a fi privat de ceva”. În acest caz, contrar tendinţei unora de a cultiva exchibiţionismul public al păcatului, misiunea Bisericii este aceea de a limita accesul păcatului la orice formă de resursă publică. Şi, cum Biserica Însăşi este cea mai înaltă formă de manifestare publică, rezultă că, dacă ar fi preocupată mai mult de propria imagine în detrimentul sfinţenie Sale, Ea s-ar complace într-o imoralitate pe care dintru început Dumnezeu a condamnat-o, aşa cum a mai fost doar în cazul templelor păgâne idolatre de odinioară în care se practicau realmente prostituţia religioasă.
Ce au în comun prostituţia şi închinarea la idoli? Putem să înţelegem conexiunea dintre acestea doar recurgând la ideea vechi testamentară că naţiunea lui Israel este căsătorită cu Dumnezeu, dar că a fost necredincioasă soţului său. Aşa s-a ajuns ca profetul Osea să descrie idolatria ca prostituţie. “Închinarea la idoli... e începutul şi pricina şi sfârşitul oricărui răul” (Înţ Sol, 14, 27). Aceasta, de altfel, este şi ideea generală a Ecclesiastului care se rezumă la celebra expresie Vanitas vanitorum, omnia vanitas - Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (1, 2). Precizăm că „toate” se referă la cele ale lumii acesteia, care nu sunt decât imagini ale zădărniciei, iar nu cele ale lui Dumnezeu. Vanitatea sau deşertăciunea este haina ruşinii despre care vorbeşte Mântuitorul Hristos şi motivul pentru care femeia şi-a pierdut veşnicul feciorelnic, după cum sugerează Paul Evdokimov: „La întrebarea Salomeei: Când va veni Împărăţia Cerurilor?, Domnul răspunde: Atunci când veţi distruge haina ruşinii şi când doi vor fi unul şi când bărbătescul şi femeiescul nu vor mai fi ca bărbătescul şi femeiescul. Ruşinea este un sentiment simptomatic, el arată că este ceva de ascuns, de păstrat pentru sine. Când bărbatul şi femeia erau în mod desăvârşit unul al celuilalt, ruşinea era de neconceput. (...) Misticul german Jacob Boehme scrie: Adam a pierdut Fecioara şi a dobândit femeia. El nu vorbeşte despre veşnicul feminin, ci despre veşnicul feciorelnic ca deplinătate a firii omeneşti” (Femeia şi mântuirea lumii, Asociaţa filantropică medicală creştină CHRISTIANA, Bucureşti, 1995, p. 154).
Vanitatea, păcatul preferat al femeilor, este un obstacol în calea vieţii. Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte vanitatea „copilul iubit al mândriei”. Cum recunoaştem vanitatea feminină? Acest tip de femeie transmite oamenilor un singur mesaj: «Priveşte-mă!». În concepţia lui Paul Evdokimov, femeia contemporană, victimă a imaginii zădărniciei care îi alimentează de zor propria vanitate, este foarte complicată. „Femeia este dotată din fire cu simţ religios; cuvântul lui Tertulian: sufletul este creştin din fire, este valabil în primul rând pentru femeie. Marxiştii au simţit bine acest fapt. Emanciparea femeilor şi egalitatea sexelor sunt în primul plan al preocupărilor lor; masculinizarea femeii vizează modificarea tipului său antropologic, până la a-l face din interior, identic prin natură cu bărbatul. Acest proiect de nivelare vădeşte lupta cea mai virulentă împotriva legii lui Dumnezeu, deoarece înseamnă dispariţia stării harismatice feminine”. (Ibidem, p. 272) Ce loc îşi mai poate dori femeia într-o lumecare a devenit un bâlci al deşertăciunilor? Dacă nu ar fi infestată de ipocrizia societăţii şi ar fi animată de sfânta simplitate, ar putea regăsi în familie şi în Biserică adevăratul loc de refugiu. De ce? Ne spune tot Paul Evdokimov: „Filosofii o definesc relativ la bărbat. Femeia fiinţă relativă, spune Michelet. Şi Julien Benda: Bărbatul se închipuie pe sine fără femeie. Ea nu se închipuie fără bărbat. Femeia nu se cunoaşte decât în măsura în care este văzută de bărbat. Conflictul între femeie şi bărbat, între creaţie şi naştere, între persoană, unic şi procreaţie, specie, rămâne ireductibil. Bărbatul caută să se afirme depăşind ceea ce îl limitează. O femeie este o limită; dacă o transcende, bărbatul îşi regăseşte libertatea sa de subiect. (...) Bărbatul o face fără să privească cu ochiul revelaţiei biblice. Sf. Ap. Pavel spune: Totuşi, nici femeia fără bprbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul (1 Cor. 11, 11) (Ibidem, p. 181).
Vanitatea este un păcat al rivalităţii care se naşte numai în oamenii mici care îşi doresc să parvină cu orice preţ. Ori, din acest punct de vedere, sfântul este un om mare care nu trăieşte într-o orgolioasă izolare, ci îşi doreşte ca împreună cu ceilalţi oameni să se mântuiască. Este mare, tocmai pentru că în sufletul său îi cuprinde aprioric, fără nici un sentiment de rivalitate, pe toţi ceilalţi oameni. Doar într-o astfel de stare, omul poate intra în comuniune cu Dumnezeu, grăbind întâlnirea cu El. În acest sens, Paul Evdokimov afirmă: „Omul este cel ce trebuie să grăbească Ziua Domnului! Sfântul Apostol Petru vorbeşte despre aceasta: Dumnezeu îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă... Deci dacă toate lucrurile se vor desfiinţa, cât demult se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi grăbind venirea Zilei Domnului (2 Petru 3, 9-11), Ceea ce înseamnă că Ziua aceasta nu este doar un ţel, nici un sfârşit. Ziua aceasta este Plinirea, este Deplinătatea. (Ibidem, p. 272)
În privinţa fecioriei, dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice: “Fecioria este însuşirea firii celei fără de trup”, arătând astfel că ea înseamnă mai mult decât curăţia trupului. Numai sufletul feciorelnic al sfântului poate cunoaşte împlinirea condiţiei umane pe care oamenii o caută cu atâta disperare. Pornind de la această teză, prima observaţie pe care o facem este aceea că, raportându-ne la semnificaţia fecioriei, se poate constata cu uşurinţă faptul că omul cunoaşte desăvârşirea în măsura în care „privatizează” păcatul. De fapt, termenul privat chiar are o conotaţie negativă, însemnând „a fi privat de ceva”. În acest caz, contrar tendinţei unora de a cultiva exchibiţionismul public al păcatului, misiunea Bisericii este aceea de a limita accesul păcatului la orice formă de resursă publică. Şi, cum Biserica Însăşi este cea mai înaltă formă de manifestare publică, rezultă că, dacă ar fi preocupată mai mult de propria imagine în detrimentul sfinţenie Sale, Ea s-ar complace într-o imoralitate pe care dintru început Dumnezeu a condamnat-o, aşa cum a mai fost doar în cazul templelor păgâne idolatre de odinioară în care se practicau realmente prostituţia religioasă.
Ce au în comun prostituţia şi închinarea la idoli? Putem să înţelegem conexiunea dintre acestea doar recurgând la ideea vechi testamentară că naţiunea lui Israel este căsătorită cu Dumnezeu, dar că a fost necredincioasă soţului său. Aşa s-a ajuns ca profetul Osea să descrie idolatria ca prostituţie. “Închinarea la idoli... e începutul şi pricina şi sfârşitul oricărui răul” (Înţ Sol, 14, 27). Aceasta, de altfel, este şi ideea generală a Ecclesiastului care se rezumă la celebra expresie Vanitas vanitorum, omnia vanitas - Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (1, 2). Precizăm că „toate” se referă la cele ale lumii acesteia, care nu sunt decât imagini ale zădărniciei, iar nu cele ale lui Dumnezeu. Vanitatea sau deşertăciunea este haina ruşinii despre care vorbeşte Mântuitorul Hristos şi motivul pentru care femeia şi-a pierdut veşnicul feciorelnic, după cum sugerează Paul Evdokimov: „La întrebarea Salomeei: Când va veni Împărăţia Cerurilor?, Domnul răspunde: Atunci când veţi distruge haina ruşinii şi când doi vor fi unul şi când bărbătescul şi femeiescul nu vor mai fi ca bărbătescul şi femeiescul. Ruşinea este un sentiment simptomatic, el arată că este ceva de ascuns, de păstrat pentru sine. Când bărbatul şi femeia erau în mod desăvârşit unul al celuilalt, ruşinea era de neconceput. (...) Misticul german Jacob Boehme scrie: Adam a pierdut Fecioara şi a dobândit femeia. El nu vorbeşte despre veşnicul feminin, ci despre veşnicul feciorelnic ca deplinătate a firii omeneşti” (Femeia şi mântuirea lumii, Asociaţa filantropică medicală creştină CHRISTIANA, Bucureşti, 1995, p. 154).
Vanitatea, păcatul preferat al femeilor, este un obstacol în calea vieţii. Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte vanitatea „copilul iubit al mândriei”. Cum recunoaştem vanitatea feminină? Acest tip de femeie transmite oamenilor un singur mesaj: «Priveşte-mă!». În concepţia lui Paul Evdokimov, femeia contemporană, victimă a imaginii zădărniciei care îi alimentează de zor propria vanitate, este foarte complicată. „Femeia este dotată din fire cu simţ religios; cuvântul lui Tertulian: sufletul este creştin din fire, este valabil în primul rând pentru femeie. Marxiştii au simţit bine acest fapt. Emanciparea femeilor şi egalitatea sexelor sunt în primul plan al preocupărilor lor; masculinizarea femeii vizează modificarea tipului său antropologic, până la a-l face din interior, identic prin natură cu bărbatul. Acest proiect de nivelare vădeşte lupta cea mai virulentă împotriva legii lui Dumnezeu, deoarece înseamnă dispariţia stării harismatice feminine”. (Ibidem, p. 272) Ce loc îşi mai poate dori femeia într-o lumecare a devenit un bâlci al deşertăciunilor? Dacă nu ar fi infestată de ipocrizia societăţii şi ar fi animată de sfânta simplitate, ar putea regăsi în familie şi în Biserică adevăratul loc de refugiu. De ce? Ne spune tot Paul Evdokimov: „Filosofii o definesc relativ la bărbat. Femeia fiinţă relativă, spune Michelet. Şi Julien Benda: Bărbatul se închipuie pe sine fără femeie. Ea nu se închipuie fără bărbat. Femeia nu se cunoaşte decât în măsura în care este văzută de bărbat. Conflictul între femeie şi bărbat, între creaţie şi naştere, între persoană, unic şi procreaţie, specie, rămâne ireductibil. Bărbatul caută să se afirme depăşind ceea ce îl limitează. O femeie este o limită; dacă o transcende, bărbatul îşi regăseşte libertatea sa de subiect. (...) Bărbatul o face fără să privească cu ochiul revelaţiei biblice. Sf. Ap. Pavel spune: Totuşi, nici femeia fără bprbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul (1 Cor. 11, 11) (Ibidem, p. 181).
Vanitatea este un păcat al rivalităţii care se naşte numai în oamenii mici care îşi doresc să parvină cu orice preţ. Ori, din acest punct de vedere, sfântul este un om mare care nu trăieşte într-o orgolioasă izolare, ci îşi doreşte ca împreună cu ceilalţi oameni să se mântuiască. Este mare, tocmai pentru că în sufletul său îi cuprinde aprioric, fără nici un sentiment de rivalitate, pe toţi ceilalţi oameni. Doar într-o astfel de stare, omul poate intra în comuniune cu Dumnezeu, grăbind întâlnirea cu El. În acest sens, Paul Evdokimov afirmă: „Omul este cel ce trebuie să grăbească Ziua Domnului! Sfântul Apostol Petru vorbeşte despre aceasta: Dumnezeu îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă... Deci dacă toate lucrurile se vor desfiinţa, cât demult se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi grăbind venirea Zilei Domnului (2 Petru 3, 9-11), Ceea ce înseamnă că Ziua aceasta nu este doar un ţel, nici un sfârşit. Ziua aceasta este Plinirea, este Deplinătatea. (Ibidem, p. 272)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu