„Doamne, nu am om…“
OMUL CONTEMPORAN A PIERDUT SENSUL COMUNIUNII. Dacă este să privim doar la tinerii nerăbdători să ocupe funcţii importante pe bani mulţi fără să deţină însă competenţe în acest sens, putem trage cu uşurinţă concluzia că omul contemporan îşi dezvăluie din ce în ce mai mult disponibilitatea de integrare, dar nu în grup, ci în prima linie a ierarhiei, cât mai la vârf dacă se poate. Pentru un popor care a avut cultura statului la coadă, cum este poporul român, această tendinţă este surprinzătoare! Să fie un semn că acest popor şi-a pierdut răbdarea şi, odată cu ea, cuminţenia sa proverbială? Oricum ar fi, conjugând acest aspect cu o drama abandonării omului contemporan (cum ar fi spre exemplu, cea a părinţilor de copii, a copiilor de părinţi, dar şi a soţilor între ei - divorţurile), observăm că principala problemă o reprezintă însingurarea din afară a oamenilor fără Dumnezeu, singuratate trăită ca pe o neputinţă de a comunica cu proprii lor semeni. Cu alte cuvinte vrem să spunem că, cine pierde exerciţiul comunicării cu Dumnezeu, ratează inclusiv capacitatea de a purta un dialog de la egal la egal cu ceilalţi oameni! Dar, consecinţele dramatice ale singurătăţii acestor oameni nu se opresc numai aici, ci ridică însăşi problema unei societăţi care a pierdut sensul comuniunii. În acest sens, părinții duhovnicești vorbesc chiar de o frică de lume. Dramele reflectate de presa zilelor ne fac să tragem concluzia că aceşti oameni nu este bine să trăiască singuri pentru că sunt capabili să facă mult rău atât lor, cât şi altor semeni. Tocmai ei, care după ce toată viaţa lor s-au îndepărtat cu teamă de oameni punându-şi nădejdea doar în forţele proprii, atunci când în sfârşit rămân singuri nu ştiu cum să gestioneze această situaţie căzând, din cauza propriilor neputinţe, în cea mai cumplită deznădejde. Conform Sfinţilor Părinţi, când omul este măcinat de acest mare păcat, diavolul biruie mai uşor firea sa neputincioasă.
OMUL CONTEMPORAN TRĂIEŞTE ŞI MOARE NÎMPĂCAT CU EL ÎNSUŞI. Omul căzut în păcat trăieşte permanent cu frica de a nu fi găsit vinovat. Sentimentul culpabilităţii domină şi reglează toate raporturile lui din lumea aceasta. Ori, venirea Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în lume are rolul de a vindeca acest complex al culpabilităţii. Dar cum? Fiecare om trebuie să conştientizeze faptul că este o persoană unică şi, prin aceasta, deosebită care are posibilitatea de a progresa în virtute şi acţiune (epectază - cf. Sf. Grigorie de Nyssa). Din păcate, acest lucru nu poate fi de înţeles pentru cei care refuză să perceapă omul ca pe o taină care se revelează deplin numai şi numai în lumina harului necreat al lui Dumnezeu, conferindu-i doar astfel sfinţenie. Sfinţenia reprezintă stare spre care tinde fiinţa umană, iar omul nu va fi niciodată împăcat pe deplin cu sine însuşi atâta timp cât nu atinge acest nivel de desăvârşire umană. Mai mult chiar, afirmăm cu convingere că sfinţenia sau viaţa în har ale celui mai retras sihastru nu înseamnă însingurare, ci comuniune cu Hristos, în Duhul Sfânt (vezi în acest sens, Simeon Noul Teolog şi Nichita Stithatul, în Filocalia, vol. VI, trad. de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1977) Numai că, din cauza înstrăinării de Dumnezeu produsă pe fondul grijilor copleşitoare ale vieţii, omul contemporan nu vede şi nu apreciază minunatele însuşiri ale harului dumnezeisc necreat. Astfel, ţinând cont de faptul că lucrarea harului este cheia raportului dintre materie şi spirit, înseamnă că un asemenea om - riscând similitudini mentale cu ereticii pelagieni combătuţi la sinodul VI ecumenic - 681 d.Hr. - nu înţelege cum legătura dintre trupul şi sufletul său depinde de comuniunea sa cu Dumnezeu. „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), afirmă Mântuitorul nostru Hristos arătând că este imposibilă despătimirea firii umane şi implicit mântuirea acesteia fără ajutorul Lui. Dar, parcă dând o ultimă lecţie omului contemporan cu apucături dictatoriale, în ciuda faptului că Dumnezeu vrea ca toţi să interacţionăm cu harul Său (de aici rezultând o altă însuşire a harului ,şi anume universalitatea sa), nu constrânge pe nimeni în acest sens. Sfântul Ioan Gură de Aur zice în acest sens: "Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar dacă Dumnezeu voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputinţă”. Astfel, desprindem o altă concluzie de aici, şi anume că despătimirea se produce în oameni nu atât prin propriile lor forţe, cât prin intermediul harului lui „Dumnezeu care lucrează în ei” (Filipeni 2,13).
OMUL CONTEMPORAN A PIERDUT SENSUL COMUNIUNII. Dacă este să privim doar la tinerii nerăbdători să ocupe funcţii importante pe bani mulţi fără să deţină însă competenţe în acest sens, putem trage cu uşurinţă concluzia că omul contemporan îşi dezvăluie din ce în ce mai mult disponibilitatea de integrare, dar nu în grup, ci în prima linie a ierarhiei, cât mai la vârf dacă se poate. Pentru un popor care a avut cultura statului la coadă, cum este poporul român, această tendinţă este surprinzătoare! Să fie un semn că acest popor şi-a pierdut răbdarea şi, odată cu ea, cuminţenia sa proverbială? Oricum ar fi, conjugând acest aspect cu o drama abandonării omului contemporan (cum ar fi spre exemplu, cea a părinţilor de copii, a copiilor de părinţi, dar şi a soţilor între ei - divorţurile), observăm că principala problemă o reprezintă însingurarea din afară a oamenilor fără Dumnezeu, singuratate trăită ca pe o neputinţă de a comunica cu proprii lor semeni. Cu alte cuvinte vrem să spunem că, cine pierde exerciţiul comunicării cu Dumnezeu, ratează inclusiv capacitatea de a purta un dialog de la egal la egal cu ceilalţi oameni! Dar, consecinţele dramatice ale singurătăţii acestor oameni nu se opresc numai aici, ci ridică însăşi problema unei societăţi care a pierdut sensul comuniunii. În acest sens, părinții duhovnicești vorbesc chiar de o frică de lume. Dramele reflectate de presa zilelor ne fac să tragem concluzia că aceşti oameni nu este bine să trăiască singuri pentru că sunt capabili să facă mult rău atât lor, cât şi altor semeni. Tocmai ei, care după ce toată viaţa lor s-au îndepărtat cu teamă de oameni punându-şi nădejdea doar în forţele proprii, atunci când în sfârşit rămân singuri nu ştiu cum să gestioneze această situaţie căzând, din cauza propriilor neputinţe, în cea mai cumplită deznădejde. Conform Sfinţilor Părinţi, când omul este măcinat de acest mare păcat, diavolul biruie mai uşor firea sa neputincioasă.
OMUL CONTEMPORAN TRĂIEŞTE ŞI MOARE NÎMPĂCAT CU EL ÎNSUŞI. Omul căzut în păcat trăieşte permanent cu frica de a nu fi găsit vinovat. Sentimentul culpabilităţii domină şi reglează toate raporturile lui din lumea aceasta. Ori, venirea Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în lume are rolul de a vindeca acest complex al culpabilităţii. Dar cum? Fiecare om trebuie să conştientizeze faptul că este o persoană unică şi, prin aceasta, deosebită care are posibilitatea de a progresa în virtute şi acţiune (epectază - cf. Sf. Grigorie de Nyssa). Din păcate, acest lucru nu poate fi de înţeles pentru cei care refuză să perceapă omul ca pe o taină care se revelează deplin numai şi numai în lumina harului necreat al lui Dumnezeu, conferindu-i doar astfel sfinţenie. Sfinţenia reprezintă stare spre care tinde fiinţa umană, iar omul nu va fi niciodată împăcat pe deplin cu sine însuşi atâta timp cât nu atinge acest nivel de desăvârşire umană. Mai mult chiar, afirmăm cu convingere că sfinţenia sau viaţa în har ale celui mai retras sihastru nu înseamnă însingurare, ci comuniune cu Hristos, în Duhul Sfânt (vezi în acest sens, Simeon Noul Teolog şi Nichita Stithatul, în Filocalia, vol. VI, trad. de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1977) Numai că, din cauza înstrăinării de Dumnezeu produsă pe fondul grijilor copleşitoare ale vieţii, omul contemporan nu vede şi nu apreciază minunatele însuşiri ale harului dumnezeisc necreat. Astfel, ţinând cont de faptul că lucrarea harului este cheia raportului dintre materie şi spirit, înseamnă că un asemenea om - riscând similitudini mentale cu ereticii pelagieni combătuţi la sinodul VI ecumenic - 681 d.Hr. - nu înţelege cum legătura dintre trupul şi sufletul său depinde de comuniunea sa cu Dumnezeu. „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), afirmă Mântuitorul nostru Hristos arătând că este imposibilă despătimirea firii umane şi implicit mântuirea acesteia fără ajutorul Lui. Dar, parcă dând o ultimă lecţie omului contemporan cu apucături dictatoriale, în ciuda faptului că Dumnezeu vrea ca toţi să interacţionăm cu harul Său (de aici rezultând o altă însuşire a harului ,şi anume universalitatea sa), nu constrânge pe nimeni în acest sens. Sfântul Ioan Gură de Aur zice în acest sens: "Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar dacă Dumnezeu voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputinţă”. Astfel, desprindem o altă concluzie de aici, şi anume că despătimirea se produce în oameni nu atât prin propriile lor forţe, cât prin intermediul harului lui „Dumnezeu care lucrează în ei” (Filipeni 2,13).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu