TRANSRETORICA

Potrivit schimarhimadritului Gabriel Bunge, sfântul Macarie i-ar fi spus discipolului marelui orator Grigorie de Nazianz, Evagrie Ponticul, să se lepede de retorica acestei lumi, determinându-l ”să-și ironizeze propriul talent oratoric” (Rugăciunea în Duh și Adevăr, Deisis, Sibiu, 2015, p. 25).

Cred că este vorba, mai degrabă, de o perspectivă apofatică asupra retoricii pe care trebuie să o întrebuințeze Teologia decât de o lepădare definitivă a talentului oratoric! Se poate vorbi, oare, despre o transretorică care, eliminând orice intermediar, își extrage argumentele direct din vederea/contemplarea formei/figurii ”firii făpturilor” (Ibidem, p. 42), create după chipul cel nevăzut al lui Dumnezeu? Chipul, care se referă la raționalitatea făpturii, accentuează ideea evagriană că Dumnezeu, Cel Nevăzut în Ființa Lui, ”nu e un corp având culoare și mărime”, cu alte cuvinte ”nu este antropomorf” (Ibidem, p. 117)!

Ce înseamnă acest lucru ne dăm seama dacă ținem cont de faptul că, sub influența Sfântului Vasile cel Mare, transretorica evagriană considera imposibilă contemplarea diavolului, acesta fiind ”fără chip”, adică fără nicio raționalitate. Prin urmare, se poate vorbi de un refuz al diavolului de a-și asuma responsabil chipul/raționalitatea lui Dumnezeu, preferând în schimb să-l fure spre a-l compromite/batjocori ca reper și a-i deruta, astfel, pe oameni de la traiectoria îndumnezeirii lor încurcându-le căile mîntuirii lor. 

Dar, în rugăciunea isihastă toate închipuirile (în manuscrisele vechi românești, cuvântul ”phantasia” se traducea totdeauna cu ”nălucire”!), chiar și cele cuviincioase, sunt respinse în egală măsură cu neștiința, care este considerată necurăție de Sfântul Maxim Mărturisitorul (în ”Despre rugăciune”, Colecția Comorile Filocaliei, Editura Trinitas, București, 2019, p. 95). Închipuirile, explică părintele Dumitru Stăniloae, ”sunt socotite de autorii noștri punți ale diavolului” (Ibidem, p. 88).