DESPRE REZISTENŢA CREŞTINĂ ÎN FAŢA PROVOCĂRILOR VRĂŞMAŞULUI

Biruinta lui Nestor, sprijinit de Sf. Dimitrie, asupra paganului Lie, reprezinta biruinta Dumnezeului adevarat asupra dumnezeilor mincinosi!

C U V Â N T
la Duminica a 23-a după Rusalii
(Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor) glas 2, voscr. 8, Ap.Efeseni 2, 4-10; Ev. Luca 8, 26-39, Sf.Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir

Motto: “Iar acolo era o turmă mare de porci, care păşteau pe munte şi L-au rugat să le îngăduiască lor să intre în porci; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a repezit de pe povârniş în lac şi s-a înecat” (Lc. 8, 32-33).

DILEMA SFÂNTULUI DIMITRIE, IZVORÂTORUL DE MIR. "Du-te şi pe Lie vei birui şi pe Hristos vei mărturisi!". Încurajat de aceste cuvinte ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, tânărul Nestor (asemenea lui David ce odinioară l-a "dovedit" pe uriaşul Goliat) avea să-l ucidă pe Lie, un gladiator de neam vandal, înalt, puternic şi înfricoşător la chip, “plin de duhuri necurate”, care omorâse mulţi creştini în timpul jocurilor din cetatea Tesalonicului, organizate în onoarea victoriei împăratului păgân Maximian Galeriu (284-311) asupra sciţilor. În timpul unor asemenea lupte, Nestor, rugându-se lui Dumnezeu prin cuvintele "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!", avea să-l omoare pe Lie. Acest episod, relevă dilema Sf. Dimitrie: dacă nu l-ar fi binecuvântat pe Nestor, "goliatul" Lie ar fi omorât în continuare şi mai mulţi creştini, care, astfel, ar fi devenit martiri; binecuvântându-l pe Nestor, înseamnă că, prin moartea lui "goliatul" Lie, cel ucis de Nestor, Sf. Dimitrie salva viaţa acestor oameni.
Dilema Sfântului Dimitrie constituie una din cheile care ne permit să înţelegem atitudinea creştină în faţa agresiunii răului.

SFINŢII MILITARI. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, este, aşa cum reiese din reprezentarea sa iconografică, unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi militari ai Bisericii noastre (Sf. Gheorghe, Sf. Teodor Tiron, Sf. Mercurie, Sfântul Procopie, Sfântul Teodor Stratilat etc). Asemenea Sf. Teodor Tiron (al cărui nume de războinic înseamna “Cel care luptă precum fiara”, + 304), ce fusese membru în trupele de comandă ale vremii, Dimitrie a fost un războinic viteaz pe care împăratul păgân Maximian Galeriu (284-311) l-a numit, în locul tatălui său, ca voievod al cetăţii Tesalonic. În ciuda aşteptărilor acestui împărat persecutor, Sfântul Dimitrie, în loc să-i prigonească pe creştini, s-a dovedit a fi un creştin mărturisitor, motiv pentru care a fost întemniţat, iar, ulterior, a suferit moarte martirică.

În primele veacuri creştine, există pasaje clare care exprimă rezervele Sfinţilor Părinţi faţă de armată (cf. Helene Ahrweiller, în “Ideologia imperiului bizantin”). Soluţia, înainte de împăratul Constantin cel Mare era că cei care făceau parte din unităţile militare ale vremii să rămână mai departe, iar cei care nu fuseseră încă înrolaţi să nu se înregimenteze în armată. Pentru soldaţii creştini din armatele păgâne punctul de referinţă era recomandarea Sf. Ioan Botezătorul, care le spunea ostaşilor următoarele: “Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept şi să fiţi multumiţi cu solda voastră” (Luca 3, 11-14).

În Biserica noastră, sfinţii militari, în general, au fost luaţi ca paveze în lupta pentru apărarea credinţei şi a neamului nostru, mulţi dintre ei fiind aleşi ocrotitori ai bisericilor construite de domnitorii români ce s-au confruntat cu pericolul invaziei otomane.

RĂZBOIUL SFÂNT. Cu împăratul Constantin cel Mare atitudinea creştinilor faţă de război se schimbă radical. Armata se încreştinează masiv şi se caută argumente pentru apărarea unui stat creştin. Cercetând atitudinea creştinilor faţă de participarea la război, în general, constatăm că Sf. Vaile cel Mare, în canoanele sale, opreşte doi ani de la împărtăşit pe cei care au omorât în războaie. Jean/John Meyendorff, în “Teologia Bizantină”, notează faptul că un patriarh a refuzat să canonizeze soldaţii morţi în lupta cu turcii.

În sec. XI-XII, la creştini se naşte ideea de război sfânt. Din cauza prejudecăţilor vremii, dar şi a dorinţei de supremaţie, confruntările militare şi culturale dintre creştini şi musulmani au ajuns să îmbrace în haina lui Dumnezeu/ Allah (cf. Jean Flori, în „Război sfînt, jihad, cruciadă. Violenţă şi religie în creştinism şi islam”). În Evul Mediu, atât în spaţiul răsăritean, cât şi în cel apusean, era răspândită ideea potrivit căreia catastrofele abătute asupra unor ţări - în special înfrângerea armatelor creştine într-un război sfânt - reprezentau efectul păcatelor conducătorului sau al ostaşilor. Pierderea unui război sfânt se justifica prin faptul că cel care conducea oştile nu mai se afla în graţiile lui Dumnezeu. Spre exemplu, în lupta de la Valea Albă - Războieni, din ţinutul Neamţului, din 26 iulie 1476, oastea moldoveană sub conducerea Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost înfrântă. Această luptă a fost consemnată şi în pisania bisericii „Sf. Arhanghel Mihail”, ridicată de Ştefan cel Mare, după 20 de ani, la Războieni, prin aceste cuvinte: “…S-au ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene… şi au venit să prade şi să ia Ţara Moldovei. Şi au ajuns până aici, la locul numit Valea Albă. Iar noi, Ştefan Voievod şi cu fiul nostru Alexandru am ieşit înaintea lor şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii de păgâni, şi au căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai Moldovei…”.

REZISTENŢA CREŞTINĂ ÎN FAŢA PROVOCĂRILOR VRĂŞMAŞULUI. O veche zicală creştină spune că „Sămânţa Bisericii o reprezintă sângele martirilor”, martiri care s-au condus după următorul principiu biblic “Cine rabdă până la sfârşit, acela se va mântui” (Mc. 13,13). Chiar şi în perioada persecuţiilor, Biserica a învăţat că nu se cuvine să ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm mînia lui Dumnezeu să se manifestă cu dreptate în judecata sa, după cum învaţă Sf. Ap. Pavel: ,,Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti“, spune Domnul (Rom. 12,18-21). În acest sens, martirii creştini s-au arătat împlinitori ai cuvântului Mântuitorul nostru Hristos care ne învaţă "Să nu ne împotrivim celui ce vă face rău, ci, oricui ne loveşte peste obrazul drept, să întoarcem şi pe celălalt" (Mt. 5,39).

Dilema Sfântului Dimtrie, asemenea gestului Sfântului Nicolae ce l-a pălmuit pe Arie în plin sinod ecumenic (325) în momentul în care acesta a „stricat ortodoxia învăţăturii bisericeşti”, demonstrează că răbdarea creştină are, totuşi, o limită. Numai Origen credea greşit - motiv pentru care a fost condamnat de sinoadele ecumenice – într-o mântuire generală (apocatastază), adică în doctrina că la sfârşitul vremurilor toţi se vor mântui, inclusiv diavolul. Necesitatea apărării dreptei credinţe a Bisericii noastre a condus la apariţia ştiinţei teologice denumită Apologetica, ce avea ca scop prezentarea, explicarea şi justificarea învăţăturii creştine, respectiv la aparţia apologeţilor creştini. Martirologiile şi Apologetica sunt forme de rezistenţă creştină în faţa răului.

În mod paradoxal, Dumnezeu opreşte uciderea, dar osândeşte, în egală măsură, şi sminteala: “Nu se poate să nu vină prilejuri de păcat, dar vai de acela prin care vin ele! Mai de folos i-ar fi dacă cineva i-ar pune de gât o piatră de moară şi l-ar prăbuşi în mare – asemenea porcilor din Evanghelia ce s-a citit astăzi -, decât să smintească pe unul din aceştia mici”. (Luca 17, 1-2). Prin urmare, mai de folos a fost ca "goliatul" Lie, cel “plin de duhuri necurate”, să fie omorât de Nestor prin luptă dreaptă, decât ca unii creştini, de teama ucigaşului Lie, să se lepede de Mântuitorul nostru Hristos (aşa numiţii “lapsi”, adică acei creştini care în timpul prigoanei s-au lepădat de credinţă).

In 'Pateric', se spune ca Avva Pimen ar fi facut următoarea afirmaţie: “Să nu ne mâniem dacă cineva încearcă să ne desparta de braţul nostru sau de ochiul nostru, dar dacă încearcă să ne despartă de Dumnezeu, atunci sa ne maniem foarte tare” (Pateric, Cuvantul 118, pag. 190). Dar, să luăm aminte, totuşi, că Mântuitorul Hristos spune evreilor ce vroiau să omoare pe femia prinsă în adulter ca numai „cine este fără de păcat să arunce primul piatra!”(Ioan 8,7).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 26 octombrie 2008