REZISTENŢA CREŞTINĂ, FUNDAMENT AL CONTINUITĂŢII ŞI UNITĂŢII BISERICEŞTI

C U V Â N T
la Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat–păzirea poruncilor, Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat–Ocrotitorul României)

MOTTO: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (…) …vino de urmează Mie.“ (Lc. 18, 18, 22)

SUCCESIUNEA APOSOTOLICĂ, UNITATE ŞI CONTINUITATE DE CREDINŢĂ ÎN URMAREA LUI HRISTOS. În virtutea succesiunii apostolice, Biserica (Έκκλησία) se defineşte drept adunare sau comuniune euharistică a credincioşilor cu episcopul. Vorbindu-se despre acest lucru încă de la începuturile creştinismului, Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei (210-258), spunea: "Biserica este, în ochii lui Hristos, poporul unit cu episcopul său, turmă legată de păstorul ei; episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop şi cine nu este cu episcopul nu este în Biserică". Comuniunea euharistică a enoriaşilor unei comunităţi bisericeşti cu episcopul locului se stabileşte prin intermediul preotului care, prin hirotonie, dobândeşte calitatea de „delegat al episcopului în parohie” (cf. „Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române”). Comuniunea euharistică a Bisericii Mântuitorului nostru Hristos, garanţie publică a autenticităţii învăţăturii de credinţă creştină, se întemeiază pe succesiunea apostolică (Efeseni 2, 20) înţeleasă ca unitate şi continuitate de credinţă în urmarea lui Hristos. Noţiunea de “urmare a lui Hristos”, în concepţia Clement Alexandrinul (150- 216), reflectă cunoaşterea lui Dumnezeu prin împărtăşirea omului cu harul Celui care dă viaţă veşnică. Acest scriitor bisericesc învaţă că Mântuitorul Hristos ne invită să stăm lângă El pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, căci omul se poate desăvârşi numai cunoscându-L pe Dumnezeu, adică pe Acela pe Care „nimeni nu-L cunoaşte decât Fiul şi cel căruia Fiul i-L va descoperi” (Mt. 11, 27). Astfel, explică acest prim pedagog creştin, „Mântuitorul Hristos, nu-i porunceşte dregătorului bogat să se despartă de bani, ci să stea lângă El, lângă harul Celui Care dă viaţă veşnică” (Scrieri, parte I, în PSB, vol. 4, p. 41).

HARUL LUI DUMNEZEU SE DOBÂNDEŞTE NU CU PREŢUL BANILOR NOŞTRI, CI AL PROPRIEI NOASTRE VIEŢI. Dumnezeu nu vrea banii noştri, ci – aşa cum ne rugăm cu cuvintele de la ectenie – ca „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţă viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. La început, chiar şi Sfinţii Apostoli s-au temut că toate eforturile lor de mântuire sunt zadarnice, chiar dacă nu erau la fel de înstăriţi ca dregătorul cel bogat. De aceea, pentru că nu înţeleseseră încă faptul că ”mântuirea este – după cum spune Clement Alexandrinul (Ibidem, p. 48) – a celor curaţi la suflet” - L-au întrebat pe Mântuitorul Hristos: „Dar, cine poate să se mântuiască?” (Mc. 10, 26; Mt. 19, 25). De aceea, Petru a sărit ca ars zicând: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie!” (Mc. 10, 28). Astfel, spune Clement Alexandrinul, „fără să îşi dea seama, spunea că averea lui - despre care proverbul spunea că era de patru oboli, adică a şasea parte dintr-o drahmă antică, mai precis 15 centime – are aceeaşi valoare ca împărăţia cerurilor” (Ibidem, p. 49). Succesiunea apostolică nu s-a obţinut pe bani, nu prin simonie, adică nu prin vinderea celor sfinte pe bani. Ori, tocmai din această cauză, înţelegând în cele din urmă mesajul Mântuitorului Hristos, în momentul în care intuieşte intenţia lui Simon Magul - primul eretic din punct de vedere cronologic (Fapte 8, 9-25) - de a deveni Apostol cu ajutorul banilor, Sfântul Apostol Petru a fost cel care i-a dat de înţeles că nu are parte în treaba aceasta (Fapte 8,21) şi consideră că este „plin din fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (vers. 23).

BISERICA SE FUNDAMENTEAZĂ PE REZISTENŢA CREŞTINĂ CARE ASIGURĂ INDESTRUCTIBILITATEA ÎNLĂNŢUIRII SUCCESIUNII APOSTOLICE A EPISCOPILOR EI. Pentru a feri Biserica de întinarea păcatelor, şi în mod special, de simonie, Sf. Apostol Pavel face recomandarea specială ca hirotonia, adică transmiterea harului preoţiei prin punerea mâinilor, să fie administrată cu cea mai mare reponsabilitate: “Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat!” (I Tim. 5, 22). Face acest lucru pentru că, după cum afirmă tot el, atât preotul, cât şi episcopul, „se cuvine să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât” (Tit 1, 5-7).

Lipsa de transparenta financiară a frânt, de-a lungul secolelor, Biserica Mântuitorului nostru Hristos. În vremea Apostolilor, oare nu lipsa transparenţei în Biserică i-a ucis pe Anania şi cu Safira, femeia lui? Chiar Sfântul Apostol Petru a fost cel care a sesizat lipsa de transparenţă din interiorul primei comunităţi creştine: "Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinii pe care ai vândut-o? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută (banii) nu erau în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu" (Fapte 4, 32-5, 12).

Când banul se interpune între om şi Dumnezeu, lanţul acestei succesiuni apostolice să poate rupe, aşa cum s-a petrecut în mod evident cu Biserica Romano-Catolică şi cea luherană. Atunci când noul papă, Leon al X-lea, ajuns şef al Bisericii Catolice în anul 1513, a introdus vânzarea indulgenţelor, pentru a dobândi fonduri în vederea încheierii lucrărilor la catedrala Sfântul Petru din Roma, Martin Luther (1483-1546) s-a ridicat împotriva acestuia. Astfel, la 31 octombrie 1517, în ajunul sărbătoririi zilei tuturor sfinţilor, Luther a afişat pe uşa bisericii din Wittenberg, cele 95 de teze, care, începând de la condamnarea vânzării de indulgenţe, vor constitui ideile de baza ale lutheranismului. E drept că, în faţa abuzurilor, Luther ar fi trebuit să dea dovadă de rezistenţă creştină şi să procedeze după porunca şi modelul Mântuitorului nostru Hristos care, conştient că “nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9, 12) cu atât mai mult lua, fără silă, cina cu vameşii şi păcătoşii. “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, afirmă Mântuitorului Hristos, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş” (Mt. 18, 15-17).

ORIGINILE APOSTOLICE ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. Până în mai 1999, reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice considerau în mod greşit că evanghelizarea în România s-a făcut în limba latină prin cucerirea Daciei de către romani, iar, în Evul Mediu, românii au fost reevanghelizaţi în limba slavă.[1] Această gravă eroare a făcut-o însuşi Papa Ioan Paul al II-lea care afirmase în 1991 că românii creştini ortodocşi au făcut parte din Biserica Bulgară.[2] De aceea, pregătind vizita în România, Părintele Patriarh Teoctist, cu atenţie şi sensiblitate, a subliniat importanţa recunoaşterii originii apostolice a creştinismului românesc de către Papa Ioan Paul al II-lea. Recunăscând că Sfântul Apostol Andrei este „primul nostru evanghelizator”, Întâistătătorul Bisericii Romano-Catolice şi-a corectat propria greşeală din 1991, făcând următoarea afirmaţie în faţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: „În timp ce mă pregăteam pentru această întâlnire atât de dorită, îmi venea des în minte o scenă evanghelică: cea a lui Andrei, primul vostru evanghelizator, care, plin de înflăcărare, se duce la fratele său Petru să-i dea uimitoarea ştire: „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Iona I, 41). Acea descoperire a schimbat viaţa celor doi fraţi: lăsând mrejele, au devenit „Pescari de oameni” (Matei 4, 19). După ce au fost transformaţi lăuntric de Duhul Rusaliilor, au pornit la drum pe căile lumii pentru a duce tuturor vestea mântuirii. (…) Beatitudine, veneraţi Fraţi întru episcopat: noi suntem fiii acelei evanghelizări. Şi noi am primit acea veste, şi noi am fost răscumpăraţi în Hristos. Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Prea Sfintei Treimi care, în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesori ai acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea întâlnire.”[3]

De menţionat că, acest eveniment istoric bisericesc se petrecea în următorul context:

În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 14-15 noiembrie 2001, la propunerea I.P.S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, s-a solicită plenului Sfântului Sinod să ia hotărârea solemnă prin care Sf. Apostol Andrei să fie declarat în mod oficial Patron Spiritual al României, iar ziua de 30 noiembrie să devină sărbătoare bisericească naţională (Temei nr. 4972/2002). De fapt, Sfântul Sinod, în şedinţele din anii 1994 şi 1997, constatase că în baza ştirilor aflate în tradiţia bisericească scrisă, ca şi a celor care circulau până în zilele noastre în tradiţia orală, Sf. Apostol Andrei este cel căruia îi datorăm, ca popor şi Biserică, predicarea Evangheliei pe teritorul României şi consacrarea creştinismului nostru de origine apostolică. Astfel, hotărârea Sf. Sinod nr. 8702/1993 a stabilit ca Sf. Ap. Andrei să fie înscris în calendarul bisericesc cu cruce roşie, începând cu calendarul pe anul 1995, iar hotărârea nr. 3399/1997 a stabilit ca Sf. Ap. Andrei, cel Întâi chemat, să fie proclamat Ocrotitorul României şi înscris în acest mod în calendarul nostrum bisericesc (Revista BOR, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXIX, nr. 7-12, iulie-decembrie 2001, cf. pp. 549-550).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 30 noiembrie 2008
[1] Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plaianu, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al bisericii române unite, Casa de Editură VIAŢA CREŞTINĂ, Cluj-Napoca, 1994, p. 16: “Însă, prin slavizarea cultului, Biserica românească a fost ruptă de legăturile ei fireşti cu Roma de care, până atunci, a legat-o nu numai limba, originea etnică şi comuniunea credincioşilor ei cu popoarele latine, ci însăşi credinţa primită sub forma romană, sub oblăduirea căreia neamul nostru a trăit aproape o mie de ani. Ruptura a fost cu totul nefirească, fără voia şi fără ştirea poporului credincios, datorită acelui fatal destin al istoriei. Aceasta este pierderea ce o deplângem. Şi dacă totuşi nu ne-am pierdut fiinţa romană a neamului, aceasta desigur nu se datoreşte Ortodoxiei bizantine, cum cu totul arbitrar şi nejustificat şi-o revendică Ortodoxia românească antilatină, ci, dimpotrivă, se datoreşte, pe de o parte, deosebitei vitalităţi a neamului românesc, iar pe de alta, acelei credinţe creştine iniţiale, înveşmântate în haină latină romană, masele de credincioşi rostindu-şi în continuare, şi după migraţia slavilor, rugăciunile, de cel puţin două ori pe zi, aşa cum le-a moştenit din străbuni, în limba latină, transformată apoi în străromână şi română, iar duminica şi în sărbători, în biserică, până ce preotul recita slujbele în limba slavonă, pe care credincioşii nu o înţelegeau, ei îşi repetau rugăciunile latino-romanice”;
[2] Papa Ioan Paul al II-lea, în Discursul adresat Episcopilor din România aflaţi în vizită „Ad limina apostolorum”, sâmbătă, 23 martie 1991: „Unitatea dintre voi, întărită pe ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin participarea la unica Euharistie „taina dragostei, semnul unităţii, legătura carităţii” (Sacrosantum concilium, 47), se va susţine, mulţumită dialogului sincer şi colaborării efective pentru a înfrunta şi pentru a rezolva problemele cu care va confruntaţi. Vă va ajuta, sunt sigur, chiar şi în găsirea soluţiilor posibile pentru dificultăţile existente cu Biserica Ortodoxă, în baza respectului reciproc şi al efortului de a găsi înţelegere reciprocă, conform celebrei doctrine a Conciliului Ecumenic Vatican II. (…)
Acest text conciliant priveşte în mod evident şi Biserica catolică de rit bizantino-românească. Până în Evul Mediu, evanghelizarea în România a avut rădăcină latină, dar, când pământul românesc a căzut sub dominaţia Bulgariei, în ritul bizantin a fost introdusă limba slavă ca limbă liturgică. Făcând parte din Biserica Bulgară, românii s-au simţi, de fapt, pe orbita Bizanţului, deja separat de Roma”;
[3] Papa Ioan Paul al II-lea, Vom trece pragul mileniului trei cu martirii noştri şi cu toţi cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă, cuvântare rostită la întâlnirea cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist şi membrii Sfântului Sinod, România, Palatul Patriarhiei, sâmbătă, 8 mai 1999, publicată în revista Biserica Ortodoxă Română, Anul CXVII, Nr. 1-6, ianuarie - iunie 1999, Bucureşti, p. 71;

VOCAŢIA MISIONARĂ A OMULUI MUNCITOR

Fiecare om poate dobândi sfinţenia în împrejurările concrete ale vieţii sale, aşa cum sunt viaţa de familie sau locul de muncă. Meseriaşii, cărturarii, medicii etc., ca şi călugării sau preoţii, ating sfinţenia prin împlinirea misiunii pe care şi-au asumat-o, potrivit vocaţiei la care fiecare în parte a fost chemat de Dumnezeu. Munca, efortul depus pentru împlinirea misiunii, este de fapt fapta cea bună care, alături de har şi credinţă, contribuie la mântuire. Chiar dacă valoarea muncii depinde de felul de a fi al omului, care din comoara lui scoate pe cele bune sau pe cele rele (Mt. 12, 35), el nu poate pretinde să facă nişte lucruri mari şi minunate, demne de mântuire, doar pentru simplul fapt că se angajează într-o tehnicitate, că este doar „bun profesionist”, ci trebuie să-şi recunoască nevoia de ajutorul lui Dumnezeu.

Sufletul omului îşi găseşte împlinirea printr-o muncă de creaţie. Orice muncă este bună şi de folos, dar nici una nu sintetizează vocaţia misionară a omului mai bine decât actul creaţiei. Comportamentul artizanului (the craftsman) este un exemplu în acest sens. Opera sa, ghidată de idee, este rezultatul unui proces de fabricare care-l îl ajută să se desăvârşească. Acţionând în mod creator sau constructiv asupra lumii înconjurătoare pentru a realiza ceea ce s-a plăsmuit în adâncul sufletului său, conform voinţei lui Dumnezeu, se exteriorizează. Creând, se creează pe sine; schimbând lumea, se schimbă pe sine. De aceea putem spune că “omul sfinţeşte locul” numai în măsura în care el se sfinţeşte prin tot ceea ce face.

O dovadă a calităţii mântuitoare a muncii o demonstrează misiunea naşterii de prunci buni de către femeie, despre care Sântul Apostol Pavel spune următoarele: "Femeia se va mântui prin naştere de fii, dacă stăruie cu deplină înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie" (I Timotei 2, 15). Asocierea actului zămislirii de prunci cu maternitatea, al cărui debut se petrece încă de la pubertate, înalţă femeia cu mult deasupra oricărui meşteşug creator al bărbatului, relevând totodată şi faptul că munca nu este un act spontan, ci unul constant şi de durată. “Naşterea – afirmă Sfântul Ioan Damaschinul - este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el”. Chiar dacă Sfântul Ioan Damaschinul pare că deosebeşte actul creaţiei de cel al naşterii, ambele - în egală măsură – nu sunt atceva decât forme de educare ale voinţei prin muncă. Prin urmare, vocaţia misionară a omului muncitor reprezintă de fapt o formă de reconsiderare a efortului dumnezeiesc care a condus la apariţia lumii văzute, de care din păcate protopărinţii noştri Adam şi Eva nu au ţinut cont, necesitând o remodelare a voinţei lor nestatornice, dezordonate şi rupte de Dumnezeu (Fac. 3, 16-19).

Pentru a tempera aspiraţiile orgolioase atât ale mişcărilor harismatice, cât şi ale tehnicităţii oamenilor de ştiinţă, trebuie să adăugăm faptul că dacă Dumnezeu nu are în plan să devenim creatori, inclusiv făcători de minuni, nu vom deveni, deşi avem datoria să muncim permanent şi din plin în acest sens. Însuşi actul zămislirii de copii, mai înalt decât oricare altă formă de creaţie umană, se face numai prin voinţa lui Dumnezeu. "Am dobandit om prin ajutorul lui Dumnezeu" (Facere 4, 1), recunoaşte primul om, Adam, în momentul naşterii lui Cain. “Fie voia Ta!”, rosteşte şi Fecioara Maria care, petrecându-şi viaţa în deplină puritate la Templul din Ierusalim, se vede nevoită să-L zămislească pe Însuşi Fiului lui Dumnezeu. Vocaţia misionară a Maicii Domnului, educată prin şlefuirea voinţei încă din fragedă pruncie, a făcut ca omenirea, la plinirea vremii (Gal. 3, 3), să ia act de minunea Creatorului Care, asemenea păsării phoenix, avea să se nască din propria creaţie, revelându-ne nouă, cu atât mai mult cu cât ne aflăm şi în postul Crăciunului, posibilitatea îndumnezeirii şi învierii umane.

BUCURIA ÎNTÂLNIRII CREŞTINE

C U V Â N T
la Duminica a 26-a dupa Rusalii, Intrarea în Biserică a Maicii Domnnului,
Ap.Efeseni 5, 8-19, Ev. Luca 12, 16-21 (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina), glas 1, voscr. 4

BUCURIA ÎNTÂLNIRII CREŞTINE

RĂUTATEA, VRĂJMAŞA BUCURIEI CREŞTINE. O pildă din viaţa Cuviosului Antonie cel Mare, plecând de la exemplul diavolilor care nu suportă să-L slăvească pe Dumnezeu nici măcar cu preţul răscumpărării propriei lor mântuiri, combate apocatastaza (mântuirea tuturor fiinţelor la sfârşitul veacurilor – n.n.) plecând de la premisa că răutatea veche nu poate a fi bunătate nouă. Nesuferind dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu, răutatea cea hulpavă şi acaparatoare nu are cum să se împărtăşească din bucuria întâlnirii creştine. Din această cauză, asemenea diavolilor din plida Cuviosului Antonie, oamenii înrăiţi nu vor suporta ca să intre în Rai, a cărui prefigurare o întâlnim în viaţa de acum sub forma slujbelor care au loc în Biserici. Ţinuta şi cuvintele acestor vulturi hulpavi trădează faptul că nu doresc să intre în comuniune bisericească, ci doar vizitează bisericile noastre doar ca să iscodească şi să ispitească; sunt neastâmpăraţi şi nu le place să zăbovească mai mult în Biserică tocmai pentru că le pângăresc cu necurăţia lor. Se plictisesc repede de slujbele bisericeşti, socotindu-le inutile, şi se dispensează de ele ca de un lucru nou folosit şi murdărit, în loc să înveţe să le valorifice potrivit naturii şi scopului lor. Din păcate, întrucât prezenţa la biserică este un test de rezistenţă în comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, oamenii înrăiţi de diavol se vor depărta imediat, dar ducând cu sine şi pe cei slabi în credinţă. De fapt, acesta şi este motivul pentru care trebuie să fim tari în credinţă: să nu cedăm locul în împărăţia lui Dumnezeu pe care îl putem ocupa încă din viaţa aceasta participând la slujbele bisericeşti ştiut fiind că „din zilele lui Ioan Botezatorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12).

BISERICA, OCROTITOAREA BUCURIEI CREŞTINE. Pentru a înţelege cum răutatea afectează bucuria creştinilor, Clement Alexandrinul recurge la metafora icoanei copiilor care-L ascultă atenţi pe Fiul lui Dumnezeu: “Pedagogul se numeşte Mântuitorul Iisus Hristos.Uneori se numeşte pe El însuşi Păstor, spunînd «Eu sînt păstorul cel bun» (Ioan 10, 11). Potrivit unei metafore, pornind de la păstorii care păstoresc oile, Mântuitorul Iisus Hristos este Pedagogul Care păstoreşte pe copii” (în Scrieri, Partea I, PSB, vol.EIBMBOR, 1982, p. 190). Acest scriitor creştin, interpretând citatul biblic de la Is. 66, 12-13 - «Copiii lor, spune Scriptura, se vor urca pe umeri şi pe genunchi, vor fi mingîiaţi. în ce chip va mîngîia mama pe cineva, aşa vă voi mîngîia şi Eu» - descrie pedagogia lui Dumenzeu în felul următor: “Mama atrage pe copii la sine, şi noi căutăm pe mama noastră, Biserica. Tot ceea ce este slab şi gingaş, tot ceea ce are nevoie de ajutor din pricina slăbiciunii, este plăcut, dulce şi încântător , unuia ca acesta Dumnezeu nu-i refuză ajutorul său” (Ibidem, p. 173). Din păcate, mulţi dintre noi ignorăm spune tot Clement Alexandrinul faptul că numai “unde este credinţa, acolo este şi făgăduinţa” (Ibidem, p. 178). Din cauza ignorării acestui fapt apar reproşurile pe care unii, mai îndrăzneţi, le aduc lui Dumnezeu că nu ar avea gijă de Creaţia Sa, de oamenii care o populează, considerându-se cu toţii copiii ai Săi. Numai că, Sf. Ap. Pavel stabileşte clar condiţia catalogării oamenilor drept fii ai lui Dumnezeu, când spune: «Fraţilor, nu fiţi copii cu mintea, ci cu răutatea fiţi prunci, dar cu mintea fiţi desăvîrşiţi» (I Cor. 14, 20). În acest sens, soluţia menţinerii entuziasmului întâlnirii creştine o arată foarte clar Sf. Ap. Petru: “Lepădînd, deci toată răutatea şi tot vicleşugul şi iăţărnicia şi pizma şi clevetirea, ca nişte prunci de curînd născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc, ca să creşteţi cu el spre mîntuire” (I Petru 2. 1-2).

PARADOXUL COMUNICĂRII EXCOMUNICANTE

Geostrategii europeni profund ataşaţi valorilor creştine au ajuns la concluzia că paradoxul adevărurilor multiple reprezintă de fapt un exemplu de logică absurdă. Tonul a fost dat de Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, care - pe fondul dezbaterilor privind locul străinilor în societatea europeană, în special a musulmanilor, dar şi a comunităţilor de romi - a anunţat faptul că "multiculturalismul a eşuat" sub pretextul că „persoanele care aparţin unor culturi diferite nu pot să trăiască în armonie”. Consecinţele acestui anunţ asupra gândirii de tip postmodernist, care a dominat până acum societatea europeană, sunt bulversante.

Spre exemplu, conform teoriei deconstructivismului, puralitatea postmodernistă a încercat să transforme adevărul obiectiv într-un număr infinit de adevăruri susţinute în funcţie de interesul subiectiv, potrivit principiului o formulare poate fi exactă la un nivel de gândire şi inexactă la un altul. Datorită acestui principiu multiculturalist, care impunea un număr imens de soluţii diferite, s-a putea ca pluralismului postmodernist să cadă în desuetitudine, cel puţin în spaţiul Uniunii Europene.

Datorită problemei integrării străinilor în Uniunea Europeană, se pare că geostrategii europeni au înţeles că, în ciuda faptului că, datorită imaginaţiei, mintea omului este gata să accepte orice scenariu existenţial, natura umană nu poate întotdeauna să şi-l asume şi în realitate. Săpând fără discernământ în profunzime după noi şi noi scenarii existenţiale lipsite de sens şi care îl excludeau la unison pe Adevăratul Dumnezeu, s-a ajuns la situaţia paradoxală ca societatea europeană să fie absorbită de această preocupare, "îngropându-se de vie'' sub vraful propriilor incertiduni atât de natură lingvistică, cât şi cognitivă.

Din punct de vedere creştin, erodarea posmodernismului se datorează unei proaste articulări lingvistice şi, implicit, unei grave dezorientări sufleteşti. Teologic vorbind, cuvintele reprezintă o formă materializată a gândirii, care la rândul ei este o expresie a activităţii sufletului uman. Această concepţie, pe care Pr. Prof. Dumitru Stăniloae a consacrat-o în expresia “cuvântul exterior nu este decât expresia fragmentară a permanentului cuvânt interior”, credem că reprezenta luminiţa îndepărtată de la capătul bâjbâielilor postmoderne.

Episodul Turnului Babel, care poate fi reinterpretat în sensul teoriei nivelurilor înţelegerii umane, constituie o metaforă adecvată a procesului lingvistic şi cognitiv care a condus la decăderea multiculturalismului şi la prăbuşirea pluralismului postmodernist. În această accepţiune, Turnul Babel presupune mai multe niveluri de procesare cognitivă a realităţii care, deşi au condus la o varietatea lingvistică, au determinat în acelaşi timp golirea de sens a cuvintelor. Din acest punct de vedere, procesul de “amestecare a limbilor” nu mai apare ca pedeapsă divină, cât mai ales ca o consecinţă firească a “amestecării sensurilor” atribuite de posmodernism realităţii.

Poate o comuniune să fie excomunicantă? Din fericire, Pronia dumnezeiască Atotvăzătoare nu îl lasă pe om să se prăbuşească sub greutatea turnurilor de fildeş, fie babilonice, fie postmoderniste, în care tindea să se ascundă de ochiul Său ager şi vigilent. Anunţarea eşecului multiculturalismului denotă faptul că, în raport cu Dumnezeu, omul nu are decât două alternative: ori comunică, ori se excomunică. Să sperăm că sfârşitul „babiloniei” lingvistice şi semnatice, efect intrinsec al particularităţilor nivelelor de înţelegere umană, va avea un deznodământ fericit.