Aceasta să faceți întru pomenirea Mea!

În după-amiaza zilei de vineri, 11 octombrie 2002, îmi reamintesc, fiindu-mi îngăduit de Dumnezeu să fiu martor prezent la acest eveniment, cum delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a vizitat Bazilica San Giovanni Laterano , unde Em. Sa Card. Camillo Ruini, Vicarul general al Romei a oferit în dar Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist părticele din moaştele Sfântului Silvestru, Episcop al Romei, pentru a fi aşezate în biserica parohiei Sfântul Silvestru din Bucureşti. Darul sfintelor moaşte a fost făcut de la o comunitate de credincioşi catolici la o comunitate de credincioşi ortodocși, prin mijlocirea arhipăstorilor. „Moaştele Sfântului Silvestru vor fi aşezate spre folosul duhovnicesc al credincioşilor la Parohia „Sfântului Silvestru“ din Capitala României. (...) ...preoţii slujitori de la această parohie sunt preoţi vrednici, unii chiar mărturisitori, condamnaţi la grea închisoare în vremea prigoanei atee”, a afirmat în acest context vrednicul de pomenire patriarh Teoctist.

În paranteză fie spus, din relatările acestor apărători ai ortodoxiei întemintati de comuniști înțelegem că Sfânta Împărtășanie nu le-a lipsit, ci le-a fost mângâiere în vreme de restriște! (cf. https://doxologia.ro/banditii-liturghia-din-temnitele-comuniste-primeam-de-acasa-stafide-faceam-din-ele-vin-pentru)

De la această Bazilică, delegaţia Bisericii Ortodoxe Române s-a îndreptat spre Institutul Pontifical Oriental, unde a fost întâmpinată de Rectorul Institutului Pr. Hector Vall Vilardell, s.j. şi de membri ai corpului profesoral, precum şi de numeroşi studenţi, între care şi mulţi bursieri români. După ce a ascultat cu multă atenţie prelegerea "Epicleza euharistică: punte intre Răsărit şi Apus", susținută de Prof. Cesare Giraudo, s.j., Decanul Facultăţii de Ştiinţe Ecleziastice Orientale, Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a spus: „Nu se poate face teologie pentru teologie înţeleasă ca demers abstract, rupt de viaţă! (...) ....se cer clarificări făcute cu foarte mare acrivie ştiinţifică şi atenţie, deoarece în permanenţă există riscul de a nu sesiza obiectiv conţinutul textelor liturgice şi, deci, de a greşi. (...) S-ar recomanda aici să se aibă în vedere nu numai înţelesurile teologice ale acestora, ci şi consecinţele ecleziologice şi rostul locului lor bine definit în Liturghie!”.

Cuvântul Patriarhului Teoctist a fost foarte apreciat atunci de auditoriu!

 

Sf. Nicolae Cabasila, umanist prin formație și isihast prin vocație, care a știut să arate că îndumnezeirea și unirea cu Hristos constituie ținta finală a vieții spirituale a fiecărui creștin (citat): 

Dar în ce constă această „pomenire”? Cum pomenim adică pe Domnul în Liturghie? Ce Îl vedem făcând și cum? Vreau să spun, cu alte cuvinte, ce fapte pomenim, ce lucruri istorisim despre El? Oare că a înviat din morți și că a dat vedere orbilor? Că a certat cânturile și că din puține pâini a hranit mulțimile pâna la îndestulare? Povestim adica minunile, care Îl arătau pe El Dumnezeu atotputernic? – Nicidecum! Ci, dimpotrivă, amintim lucrurile care par că arată slăbiciunea Lui: crucea, patima și moartea. Într-acestea ne-a poruncit El să-I săvârșim pomenirea.

Și de unde se vede aceasta? – Din aceea că așa a înțeles Sfântul Apostol Pavel, care a cunoscut bine învățătura lui Hristos. Anume, scriind el Corintenilor despre taina sfintei Euharistii, după ce le amintește porunca Domnului: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”, adaugă: „Căci ori de câte ori mâncați pâinea aceasta și beti paharul acesta, moartea Lui vestiți” (I Cor. XI, 26). Acelasi lucru l-a aratat Domnul Însusi, atunci când a întemeiat taina Sfintei Euharistii. Căci zicând ucenicilor Sai: „Acesta este trupul Meu... acesta este sângele Meu...” n-a adăugat minunile, adică n-a spus că a înviat morți sau că a curățit leproși, și așa mai departe. Ci a amintit numai patimile și moartea Sa: „... care pentru voi se frânge... care pentru voi se varsă” (Matei XXVI, 26, 28; Marcu XIV, 22, 24; Luca XXII, 19-20; I Cor. XI, 24).

Dar de ce s-a pomenit nu de minuni, ci de patimi? – Pentru că patimile erau mai necesare decât minunile; prin ele s-a săvârșit mântuirea noastră și fără ele omul n-ar fi dobândit izbăvirea. Minunile însa sunt numai semne doveditoare; ele au fost făcute pentru ca oamenii să creadă că Domnul era cu adevărat Mântuitorul făgăduit. (cf. Sf. Nicolae Cabasila, CAPITOLUL VII: Ce întelegem prin „pomenirea Domnului” în „Tâlcuirea dumnezeiestii liturghii”, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1989, format digital după ediția din 1997, p. 10)

Prin Taina Preoţiei – după cum consideră scriitorul bizantin Teofan al Niceii – preoții devin „linguriţe dumnezeieşti care se ating de Trupul Stăpânului?”, „potire sfinte care primesc Trupul şi Sângele lui Hristos“ (Diac. Ioan I. Ica jr, Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV, Editura Deisis, 2008, p. 623-624). 

Inspirați de această afirmație a acestui scriitor bizantin (mai multe detalii despre el vezi în articolul interesant în acest sens scris de Pr. Adrian Agachi... https://ziarullumina.ro/…/epistolele-pastorale-ale-mitropol…), redăm următoarea istorioară cu tâlc duhovnicesc: 

La biserica din sat obişnuia să vină o femeie care spunea în toată vremea şi tot locul că nu are încredere în preot, ci doar credinţă în Dumnezeu. Când avea ocazia, îl mai și vorbea de rău pe bietul părinte. Însă, smeritul preotul nu i-a reproşat niciodată nimic. 

După un timp, lumea începu să plece urechea la zisele femeii şi, văzând tăcerea părintelui, s-au gândit că o fi ceva adevăr în tot scandalul acesta. Aşa că au început şi ei să devină tot mai suspicioşi în ceea ce-l priveau. 

Drept urmare, oamenii din sat începură să dea din ce în ce mai rar pe la biserică. În schimb, trimiteau la biserică tot feluri de daruri, spre uimirea părintelui care nu-i mai înţelegea.

De Paşte, când rămăsese singurul prilej în care satul se mai aduna cu mic cu mare, părintele în loc să folosească veşmintele, vasele şi linguriţa cele noi, puse pe cele vechi şi ponosite spre mirarea tuturor. Atunci, femeia cu gură mare îi reproşă părintelui în văzul tuturor că a dosit, ba poate că darurile pe care satul le-a făcut bisericii. Dar, părintele le-a arătat că toate acestea erau frumos puse într-un loc în altar.

„Păi, bine părinte?”, au spus ei intrigați. Noi de-asta le-am adus ca dumneata să nu le foloseşti? Iar părintele le-a spus: „Preotul este o linguriţă dumnezeiască, un potir sfânt care se atinge de Mântuitorul Hristos. Cum credeţi voi că puteţi să-l cinstiţi pe Dumnezeu doar pe jumătate? Dumnezeu nu stă într-o linguriţă sau un potir care nu au suflet deloc, ci în vasele cele alese care sunt preoții”. („Cinstirea preotului”, 2013)